Eu nu am televizor acasă

Tags

, , , , , , , , , , , ,

 

Domnule profesor, eu nu am televizor acasă, nu pot să-mi fac tema…

Aud revolte țățești în jurul meu: cum să n-ai televizor acasă?, Doamne dar eu nu pot să stau o zi fără să nu aprind televizorul, Fato ești dusă cu capu’… Și părinții tăi nu se uită la TV?Dar tu în ce lume trăiești?

Tac numai, ce să le spun? Adevărul?

Când eram copil părinții mei nu mi-au cumpărat televizor în camera. Mergeam în vizite la colegi și muream după zumzetul din surdină al televizorului. Răsuna din toate camerele. Vedeam televizoare în bucătării, în dormitoare, în sufragerii iar pe mine, venind dintr-o casă cu un singur televizor -și ăla abia folosit- mă fascina cum oamenii cumpără atâtea televizoare.

Pentru mine în copilărie televizorul a fost jucăria care nu mi s-a dat niciodată. La nicio aniversare. După nicio rugăciune. Nici măcar Moș Crăciun nu s-a îndurat. Țin minte că era în apropierea de ziua mea și ni se stricase amărâtul ăla de televizor. Să fi avut vreo zece ani. Am trăit momente de adevărată tensiune: întâi pentru că nu aveam televizor, ș-apoi fiindcă nu-mi venea nicio idee cum să-mi ascund biblioteca. Era mare. Iar în ochii mei de copil era gigantică. Erau pereți întregi plini de cărți și erau camere lipsite de televizoare! Am tăiat de pe listă invitații mai simandicoși care ar fi putut afla că am cărți  în loc de televizor. Eram de-o prostie imensă. Iar ceea ce mi se părea cel mai ciudat era că acest televizor, care devenise o obsesie, se găsea în număr mare la familii de toate felurile: mai înstărite, mai puțin înstărite… Și mă mira. Pentru că noi nu eram nici bogați dar nici săraci, și totuși n-aveam decât un televizor vechi și urât! Ani la rândul, fără să o rostesc, am purtat în gânduri întrebarea: de ce nu-mi cumpăra părinții mei și mie un televizor în cameră?

Mi-am amintit de acest episod al copilăriei mele traumatizate în timp ce mă uitam din greșeală, sau să-i zic din întâmplare,  la acea mașină de spălat creiere. Era o știre despre imigranți. Pe marele ecran vedeam imagini menite să înduioșeze, mai-mai să-l facă pe cretin să verse o lacrimă, spălăt pe creier cum e. Reporterițele, suferinde și cu voci sugrumate de durerea bieților copii și –chipurile- a bieților oameni care mâine-poimâine vor sfârșia întreaga Europă, mă făceau să-mi fie lehamite. Ș-atunci mă gândesc la oamenii care au ca sursă de informare televizorul… și m-a cuprins o milă…

Mă gândesc adesea la tinerii de vârsta mea. Cei pentru care a nu avea televizor înseamnă a veni de pe altă lume. Mă gândesc la generația mea și la generațiile care vin din urmă, sunt tineri  care aud în școli sau în familii sau oriunde, informații eronate cu care trăiesc pentru totdeauna.Și  odată ce o idee se prinde de tine, te lepezi cu greu de ea. Generația mea e condamnată la neinformare. Paradoxal! Cât de paradoxal! Când într-o lume în care pare să te servească universul pe tavă cu toate adevărurile și minciunile omenirii, simt cum fac parte dintr-o generația condamnată la neștiință, la incultură, la manipulare.

Locuiesc într-un oraș mic, merg la un liceu unde întâlesc copii din toate mediile, de la sate, din oraș, și privesc. Generației mele îi sunt servite minciuni delicioase la un pahar de ceai din care sorbim mierea unui adevăr sucit cu susul în jos.

Spre exemplu, avem ca materie de studiu un opțional numit Educație interculturală, unde învățam despre importanța multiculturalismului, dar nimeni nu spune ce-nseamnă aceasta cu adevărat, în vremurile pe care le trăim.  E bine, proștilor, să fiți toți tot o apă ș-un pământ! E bine, prostănacilor, înghițiți-o și p-asta! Ca și p-aia cu homosexualii! E o lume a drepturilor și a libertăților, ei de ce să nu se căsătorească?  Ar exista câteva argumente, dar la religie nu-și mai bat capul elevii să mai vină și să mai afle că pe lume mai există și ceva moralitate de care ar trebui în primul rând să ne preocupăm până nu s-o duce naiba totul. Dați-o încolo, copii, de religie, că-i îndoctrinare, scoateți-o din școli că vă strică! Băgați educația sexuală, că s-ar putea ca astfel să nașteți oameni sănătoși, c-un adevărat fundament etic, creștin! Raiul ăsta, e un loc nițel plictisitor, să dam drumul la desfrânare în lume că și așa totul e neant mai apoi. Atâta prostituție sprituală că-mi vine să vărs. Cuvântări deșănțate ce ni se vâră pe gât iar prostul le înghite… Pentru un tânăr care aude pentru prima oară astfel de lucruri (și nu numai!), e cumplit, căci va trăi în beznă fără să știe adevărul e undeva departe, și mai rău, fără să-l caute. Căci nu va ști ca există acest adevăr. Ș-apoi dacă mai e și vreun ignorant, s-a zis cu el.

Uneori îmi simt ochii obosiți de-atâta stat la pândă după adevăr. Iar urechile mă dor, de-atât de mult ce le ciulesc ca să nu ratez esențialul. Și mintea coase și descoase zi și noapte gânduri de-i sângerează degetele. Obosesc…Zicea bunicul: tataie, n-ai făcut tu lumea strâmbă și nici n-ai s-o îndrepți. Știu, tataie, ți-aș zice de-ai mai fi. Mai scriu și eu să mă mai spovedesc hârtiei. Ce crezi, că am eu umeri suficient de puternici să car toată nebunia lumii? Acu’ c-am terminat cu curățirea revoltei, n-am decât să-mi agăț iar un zâmbet tâmp de suflet.  Eu știu   că undeva se moare. Undeva se plânge. Undeva se tocmesc planuri de distrugere a lumii. Undeva, frumoasa Europă încetează să mai fie. Undeva sfârșitul trebuie să moară să se nască un început. Undeva mi se pare că Europa respectă una din îndatoririle creștine: întoarce și celălalt obraz. Dar mie mi-e milă căci e plesnită cu furie. Undeva în adâncul meu mi se pare că prin toate câte se întâmplă, Europa își face penitența.  Undeva, încă mai sper că Europa e pasărea Phoenix și că are să reînvie, dacă nebunii ăștia de oameni nu i-or tăia de tot aripile învierii spirituale.

Dar undeva în, obosesc și eu la anii mei, să mă mai gândesc la răul ce nu poate fi stârpit. Undeva în mine, și eu sunt o biată Europă neajutorată, care imploră liniște…

brain_washing_box_by_graphic_resistance-d3cvfb0.png

 

Urc dealul spre mânăstire

Urc dealul spre mânăstirea la poalele căreia îngenuchează Dunărea. Miroase a primăvara și deși ciripitul păsărilor, acolo sus, lângă cruce, par clopote ce sună a viață, am impresia că în ciuda primăverii, vine iarna, că dinspre lumea reală bat clopotele morții.  Și suuuună moartea dinspre occident atât de-asurzitor că parcă întreaga Europă se zguduie. Și se cutremură pereții lumii, și se răstoarnă totul, c-acum susul e jos, și josul e sus.  M-am întins pe pământul umed, făcându-mi crucea pernă, și de-atâta plictiseală și-amărăciune, aș fi vrut să omor zborul unei păsări, să-l beau, atâta sete ce mi-era de libertate. Uitasem totuși, că până și păsările au limite la granița cu cerul. Ș-atunci mi-am spus…Omul e mai liber ca pasarea cerului, căci limita sa, e dincolo de-a lor. Răzbate cerul. Libertatea, ca și dreptatea omului, se află dincolo nori, o ține Dumnezeu în palme.

Toată libertatea  vine de la Dumnezeu. Spunea Dostoievski: Dacă Dumnezeu n-ar exista, totul ar fi permis. Dar mă scuzați, nu știu ce-aș face cu o libertate imorală și amorală, dacă somnul nu mi-ar odihni trupul noaptea, în liniște, dacă m-ar urmări consecințele faptelor, dac-aș atenta la machiavellisme, unde scopul scuză mijloacele și mi-aș păta mâinile, și sufletul și conștiința. Mă uit în jur cum oamenii pretind altor oameni libertăți de care n-au nevoie. Ș-acești oameni care fac comerț cu drepturi pe care Dumnezeu nu ni le-a dat, sunt cei ce întorc lumea cu susul în jos. Oamenii de azi sunt cei care omoară ideea divinității, dând la schimb un bâlci al deșertăciunilor, o lume în care nu doar că mi-e scârbă să trăiesc, dar mă simt în primejdie.

Îmi pare rău, dar nu, mulțtumesc, eu n-am ce face cu o libertate care nu e de la Dumnezeu și care nu-L conține pe El.

O să-mi spuneți că n-am experiență, că-s un neica nimeni îndoctrinat și spălat pe creier.  Dar să vă spun sincer, pe mine să mă scutiți de acest carnaval… orwellian! La liceu se întâmplă să aud cum este ponegrită memoria unora ca Petre Țuțea, Mircea Vulcănescu, mi se sugerează să-mi țin exaltarea față de poeziile lui Voiculescu că na, se poate ca la bacalauret să dau de-un corector ateu și să nu cumva să-l ofensez, mă simt privita ca o paria pentru ca nu-s de acord cu căsătoriile între homosexuali ironizându-mi-se subtil atitudinea ultratradiționalistă… și câte și mai câte…!

Mi se pare că ceea ce i se întâmplă astăzi lui Dumnezeu, e ca și cum unui scriitor i s-ar răscula cuvintele împotriva lui. E ca și cum unui pictor i-ar sări culorile de pe pănză împroșcându-l nervos. E ca și cum un muzician ar asista la revoluția operelor sale muzicale. E ca și cum unui poet i s-ar sinucide propriile versuri.  Lui Dumnezeu i se ridică împotrivă creația: oamenii.

The-Echoes-of-Silence.jpg

Cuvintele mucenițe

Tags

, , , , , , , , , ,

 

Câte cuvinte își vor mai afla sfârșitul sub tăieturile mele obraznice până ce am să reușesc să ordonez ceea ce vreau să spun?  Din mine mor în fiecare clipă fraze interminabile. Se îneacă în cerneală și furie, altele pier sub ștersături de parcă n-au existat niciodată. Dacă au și cuvintele un rai ș-un iad al lor? Dacă raiul cuvintelor e atunci când ajung în sufletul omului culcându-și somnul pe patul iubirii, în înțelegere? Și dacă iadul cuvintelor e când trec prin auzul cuiva murind, de fapt, neauzite? Și iaca de ce m-am hotărât să nu-mi mai omor cuvintele pe oamenii care nu le ascultă.

Continue reading

Nu vreau să mă gândesc la tine ca la un om mort

Tags

, , , , , , , ,

 

Nu vreau să mă gândesc la tine ca la un om mort.
Ci mă gândesc la tine ca la un suflet viu.
Printre atâtea trupuri vii cu suflete moarte,
Tu, trecut în neființă, ești mult mai viu ca toți.
 
Nu vreau să mă gândesc la tine ca la un om mort.
Ci îmi închipui că locuiești la capătul lumii,
Unde nu locuiesc oameni, ci îngeri.
Și dacă cineva mi-ar da adresa Raiului
Mi-aș face dorul stea și l-aș pune în cer,
s-ajungă la tine…
 
Nu vreau să mă gândesc la tine ca la un om mort.
Ci mă gândesc ca te-ai înjumătățit:
O parte își odihnește oasele sub pământ
Cealaltă iubește în cer. Din cer.
O parte ai lăsat nouă s-o plângem la mormânt,
Cealaltă ne face semne cu iz sfânt.
 
Nu vreau să mă gândesc la tine ca la un om mort.
Ci mă gândesc că tu ești flacara iar eu sunt ceara.
Când focul de tine mă topește,
Atunci știu că moartea nu-i decât viață în altă lume.
 
Nu vreau să mă gândesc la tine ca la un om mort.
Ci mă gândesc că te-ai înrolat în numele morții,
Și ești un soldat ce luptă pentru iubire.
Și știu că n-ai să te mai întorci niciodată acasă,
Dar casa-i acolo unde ți-e sufletul, nu?
 
Când mă gândesc la tine, nu ca la un om mort!,
Învie sufletul în mine și sper în Revedere.
Într-o zi o să ne revedem Acasă.

Pentru toți oamenii morți la care mă gândesc nu ca la ”un om mort”. Pentru bunicul.  9 ianuarie 2016, scrisă pe malul Dunării.

stairway_to_heaven1.jpg

O blondă și-o bicicletă

Tags

, , , , , , , , ,

O blondă pe-o bicicletă își pedala sufletul;
vântul pe pielea-i bronzată îi gâdila râsetul.
O blondă pe-o bicicletă asculta Led Zeppelin
strigând amorului în șoaptă: Unde ești? că vin!
O blondă pe-o bicicletă mergea încet, cu ochii-nchiși,
văzând-o suferind în taină, norii se dădeau învinși.

Continue reading

Orașul în care nu se întâmplă nimic

Tags

, , , , , , , ,

Norocul meu e acela că m-am născut în orașul în care nu se întâmplă mai nimic. În orașul cu blocuri livide, străzi cenușii și parcuri mâncate de vreme, unde nici soarele nu se căznește să răsară, ci numai Dunărea, singură, de mii de ani, respiră și visează visele zorilor. Parcă numai eu și Dunărea ne întâmplăm sub orizontul care atârnă deasupra micului oraș anost, planetă locuită de roboți triști…
Orașul ăsta m-a sufocat de mic copil. Eram prea mare pentru străduțele lui înguste. Eram prea zgomotoasă pentru liniștea nefirească. Eram prea curioasă ca să trăiesc într-un loc al neîntâmplărilor. Zilnic mă apăsau zilele sub care mi se turtea existența, zilnic soarele mi se părea prea aproape, zilnic alți oameni mușcau din aerul pe care-l respiram eu. Nevoia mea de spațiu capăta zilnic proporții uriașe. Am învățat pe de rost câte pavele are un drum, câte drumuri are fiecare cartier, câte minute înseamnă fiecare destinație. În fiecare zi, mutre curioase și guri proaste nasc povești despre alți oameni; în fiecare zi un om își ferește taina existenței de urechile care aud tot și gurile care răstălmăcesc tot; în fiecare zi e ziua morții. M-am născut în orașul de baștină al neîntâmplării. Se întâmplă de toate și nu se întâmplă nimic.

În clasa a noua am vrut să plec, să-mbrățișez Bucureștiul drag. Destinul mi-a fost potrivnic, barându-mi intrarea la teatru, la Lipatti. Am zis că peste mine se prăbușește întreg cerul cu nori grei, de plumb. Am zis că existența mea de acum încolo va fi o anestezie. Cum putea un om ca mine să se întâmple într-o neîntâmplare? Privind retrospectiv, văd toate lucrurile care ar fi rămas neîntâmplate dacă plecam, și zău că nu știu dacă să-mi mai pară rău, sau să mă plec în genunchi mulțumind sorții.

Copilăria în orașul ăsta a fost o sugrumare continuă a eului meu autentic. Eram cârtița care trăiește pe sub pământ, printre alte cârtițe care habar n-aveau ce înseamnă lumina. Eram de o prostie imeeensă, proporțională cu teama de a fi ceea ce sunt. Eram altfel și mă temeam. Respiram cu frică, cuvintele care-mi ieșeau pe gură erau bolnave, gesturile stângace, pășeam temându-mă că asfaltul de sub picioarele mele mă va înghiți și mă voi face de râs, mă străduiam, Doamne, cum mă mai străduiam să respect tiparele care mi se impuneau. Știa cineva că ascult rock? Nici pomeneală. Îmi feream playlist-ul cum mi-am ferit sufletul în adolesceneță. Mi-amintesc că într-o zi, trebuia să ies cu prietenii în oraș, numa că tata, în fața blocului, dăduse drumul la muzică la mașină: Living next door to Alice. Răsuna în tot cartierul. Răsuna și bocetul meu de copil tâmpit în dormitor, printre sughțuri: Doaaaaaaamne, fă-l să oprească muzica aia că dacă aude vreun coleg n-o să mai vorbească cu mineee! Altădată, ajungeam în clasă și se discuta despre muzică: ultimele manele care au apărut. Le uram cu o ură pe care nu v-o puteți imagina. Le uram atât de mult încât noaptea, ascultam la căști forțat și ferit de mama și tata (deși niciodată nu mi-au impus ce să ascult), iar a doua zi intram încrezătoare dar rușinată în sinea mea de a fi nimicul ce credeam că trebuie să fiu.
Faptul că citesc, a fost o altă mare taină. Ba chiar voiam să renunț la apucăturile astea pentru că se râdea de mine. Numai că mă gândeam… familia mea m-ar renega dacă nu citeam. Și citeam… și citeam… citeam în liniște, cu teama de a nu se afla…
Mai târziu, nu știu cum, de unde, sau prin ce miracol, copilul din mine a murit, născându-se din propria-i cenușă, un alt copil puțin mai bătrân, căruia nu i-a mai fost teamă nici măcar să spună că s-a născut din cenușă și dintr-o moarte necesară… Trăisem în lanțuri, iar când am deschis ochii mari, orașul îmi rămăsese mic, nu mă mai încăpea. Întocmai ca un pulover. Crescusem… Mi-am cumpărat de atunci haina lăbărțată a singurății. E atât de mare încât oamenii nu mai pășesc în spațiul meu ca să-mi respire aerul. Numai cei ce sar peste zidurile construite în jurul meu, mă găsesc acolo, scăldându-mă în adevărul a ceea ce sunt.
Și totuși orașul ăsta m-a ferit destul de mult de ispită în perioada critică a adolescneței mele. Cu arzătoarea mea curiozitate, aș fi încercat tot ceea ce lumea mi-ar fi oferit. Aș fi tocmit slugă pe spân, pentru ca păcatul să mă înrobească. Și nu știu dacă viața este basm ca să fi avut șansa lui Harap Alb de a parcurge invierea spirituală după contopirea cu păcatele. Orașul ăsta, m-a îndemnat să fac comerț cu morții în nopțile când neîntâmplarea bântuia prin el, așa i-am descoperit pe Preda și Shakespeare, Dostoievski și Tolstoi, Eminescu și restul prietenilor mei. Orașul ăsta, m-a ferit de multe, deși multul pe care lumea îl oferă, s-a prins de mine ca un scai și a lăsat urme abia vizibile… Orașul ăsta, prin lipsa de oameni noi, mi-a luat bucuria de a iubi, dându-mi în schimb singurătatea… singurătatea fără de care niciodată nu m-aș fi căutat atât cât m-am căutat prin ea. Orașul ăsta, cu Dunărea lui, cu oamenii lui, cu puținele-i întâmplări, e locul unde l-am găsit pe Dumnezeu.
M-am întrebat de multe ori, dacă ar fi să aleg o singură zi, fără de care viața mea nu ar mai fi ceea ce este acum, ce-aș alege? Aș alege ziua în care pentru prima oară, cu adevărat, într-o baltă de durere, Dumnezeu a devenit cel mai bun prieten al meu. Când l-am găsit, l-am rugat să nu plece niciodată de lângă mine. Când am văzut că El a venit la mine, am știut ce viață de nimic am dus. De atunci, am început să mă întâmplu.
Anul viitor, de-o fi să fie, am să fiu de mult plecată de aici… Iar amintirea despre orașul ăsta va fi de două feluri: amintirea cu mine când nu voiam să fiu ceea ce sunt și amintirea cu mine mergând la pas cu Dumnezeu, când străzile încetau să mă mai sufoce, deschizându-se larg auzibd neauziții pașii imaginari ai Lui. Cu Dumnezeu s-a făcut loc. Loc în mine și loc afară.

Eu am avut norocul de a mă naște în orașul în care nu se întâmplă nimic…

322997583_o.jpg

La crucea de la mânăstire

Tags

, , , ,

12355794_178036119216557_338199133_o

 

La crucea de la mânăstire a stat timpul în loc.
Mai mult ca niciodată, azi iarăși te invoc.

Pe crucea de la mânăstire văd nevăzute cuie.
Azi iar ipochimeni, pe ea vor să te suie.

La crucea de la mânăstire, mă plec și-mă-nchin Ție.
Cu lacrimi cânt a mea nevolnicie.

Pe crucea de la mânăstire respiră-un bob de rouă.
E frig și-i ger. Arată-ni-te nouă.

La crucea de la mânăstire se vede Dunărea cum curge.
Mă iau la trântă cu păcatul… Uite răni și uite sânge…

Pe crucea de la mânăstire mi-am lăsat sărutul.
În el mi-am pus credința, căci ea mi-i tot avutul.

La crucea de la mânăstire am șezut ș-am plâns.
Dar starețul văzând, cu vorbe dulci m-a uns.

La crucea de la mânăstire, lumea-i așa departe.
Pe crucea de la mânăstire, te simt tot mai aproape.

 

 

 

N-am, Doamne, de unde să am?

Tags

, , , , , , , , , , ,

Sunt un nimic care merge la pas cu Dumnezeu prin ploaie. Azi îmi târam bocancii prin băltoace și mi-am zis că-s un nimic mergător, ce-și adună pașii înecați în plânsetul cerului. Singurul lucru care-mi amintește că nu sunt un nimic e acela că-L port pe Dumnezeu în mine. Și astfel sunt un nimic dumnezeiesc. Cineva m-a întrebat odată de ce ar trebui să mă iubească, i-am spus s-o facă numai pentru că în toată nimicnicia dinăuntrul meu se află Dumnezeu. Te somez, i-am mai spus, să nu mă iubești pentru că scriu poezie, pentru că uneori până și ea e un nimic, iar alteori, se spânzură de penița stiloului și moare nescrisă. Să nu mă iubești pentru sărutările mele, uneori proaste și neîndemânatice, pentru că-ntr-o zi, n-am să ți le mai dau. Să nu mă iubești pentru că-s blonda întru care ai vrea să-ți culci amorul înfierbântat, căci într-o zi, pe păr îmi va picura ninsoare iar în mine s-or înmuia toate tainele pe care arzi de nerăbdare să le sorbi. Nu mă iubi, deci, pentru nimic din toate acestea pe care oricum ți le-oi da, dar care-s efemere, ci iubește-mă degeaba. Iubește-mă pentru că-l iubesc pe Dumnezeu.

…E miezul nopții. Beau Cioran, combin cu Nietzsche și sting cu Biblia. Ăștia mă iau de cap, cred că mă-mbăt… mi se împleticesc gândurile, mă spijin de toți pereții rugăciunii și mă prăbușesc pe podea, vărsând îngenucherea-mi. Caut somnul, somnul fuge și vine insomnia… Fac bilanțul pe ziua de azi. Băi da-o-n…! Iar n-am bani de plătit chiria. Mda. De optișpe ani și vreo câteva luni stau cu chirie în scurtul popas al vieții. Chiriaș al propriei existențe. Plătesc în monede de iubire, credință, supunere, plătesc în versuri și fapte, numa’ că mă pomenesc pentru a nu știu câta oară că-s cam strâmtorată. Păi, de unde Doamne să-ți plătesc și astăzi? Cu ce? Cu nimicul din mine? Pe ăla nu-l primește nimeni, nu vezi? Uite, na, am buzunarele goale. Numai firmiturile zilei ăsteia. De azi dimineață bombăn întruna, ba că afuristul ăla a vărsat cafeaua pe mine, ba dau dracului toată ploaia și frigul care-mi îngheață mâinile, ba pe controlorul din RATC care m-a prins iar fără bilet, ba m-apucă dracii pe neghiobul ăla pe care mi l-ai scos în cale, ba mi se nazare pe femeia grasă din microbuz care înfulecă o plăcintă mare și eu mor de foame că n-am mâncat nimic de azi dimineață, ba că profa a uitat că azi am teatru, ba că molâul ăsta de șofer conduce ca naiba, ba câte și mai câte, că dacă stau să le adun, nu știu să fi gândit ceva frumos pe ziua de azi. N-am, Doamne, suficient să plătesc chiria pe ziua de azi. Știu, tu nu-mi spui niciodată că n-ai, că nu-mi dai, că nu poți. Vezi neghiobia din noi, oamenii? Noi niciodată n-avem timp, ca și cum Tu poți să aștepți, ca și cum Tu ai tot timpul din lume… Plătesc amenda urâtului ăla de controlor da’ când vine vorba să-ți dau ție ce-i al Tău, dă de unde n-ai. ..Că dimineața semăn grâu, seara culeg neghină….!

N-am, Doamne, n-am decât credință. Dacă vrei să nu mă dai afară din propria-mi viață ce mi-o ții în palme… De mâine am să mă străduiesc mai mult…
Sunt un nimic care Te iubește.

,,,.jpg

Se dă Raiul de-a dura

Tags

, , , , , , , , , , , , , ,

Ce-ar fi fost să creadă-n Rai și-n Iad
și soarele și iarba și frunzele ce cad?

Dacă Dunărea ar crede-n Rai, azi i-ar fi frică
și nicidecum nu mi-ar mai face-n ciudă că ea e fericită…
ar ști că iadul o așteaptă pentru crime odioase,
fiindcă-n Rai te duci numa’ cu faptele frumoase.
De-ar crede frunzele în Rai ar ști,
că sinuciderea El nu o va primi…
ș-ar înceta să-și prindă ștreangul-n fiecare toamnă
fiindcă Raiul vrea, chit că ești frunză, să fii doamnă.
Și dacă soarele ar crede-n Rai, s-ar mai smeri puțin,
fiindcă-n veșnicie, căldură e din plin.
Iar noaptea în veșnicie de-ar spera, ne-ar da lumină,
dar pâcla-ntunecoasă cade iarăși lină…
Și dacă munții-ar crede-n Rai, n-ar mai avea creste semețe,
ci s-ar pleca să soarbă a pustnicilor povețe….
iar ploaia, dac-ar crede-n Rai, n-ar mai întârzia
ci ca o credincioasă, pe pământean l-ar ajuta…
Dar nimic din tot ce ne-nconjoară, nu crede-n Rai,
și pentru c-așa le-a gândit Domnul, El pentru mine-i Crai.
Natura țese (în numele veșniciei) sfinte păcate,
de aceea frunzele cad și noaptea e noapte…
și soarele se crede tot fiindcă dă tot: Lumină,
și Dunărea curge, durerea alină.
Dac-ar crede-n Rai și omul și natura
parcă Raiul din cer s-ar da de-a dura
în loc să fie-n cer ar fi pe pământ…
și atunci, niciun pământean
n-ar mai spera
să fie…
sfânt.

7006968-art-nature