Eu nu am televizor acasă

 

Domnule profesor, eu nu am televizor acasă, nu pot să-mi fac tema…

Aud revolte țățești în jurul meu: cum să n-ai televizor acasă?, Doamne dar eu nu pot să stau o zi fără să nu aprind televizorul, Fato ești dusă cu capu’… Și părinții tăi nu se uită la TV?Dar tu în ce lume trăiești?

Read more

Advertisements

Urc dealul spre mânăstire

Urc dealul spre mânăstirea la poalele căreia îngenuchează Dunărea. Miroase a primăvara și deși ciripitul păsărilor, acolo sus, lângă cruce, par clopote ce sună a viață, am impresia că în ciuda primăverii, vine iarna, că dinspre lumea reală bat clopotele morții.  Și suuuună moartea dinspre occident atât de-asurzitor că parcă întreaga Europă se zguduie. Și se cutremură pereții lumii, și se răstoarnă totul, c-acum susul e jos, și josul e sus.  M-am întins pe pământul umed, făcându-mi crucea pernă, și de-atâta plictiseală și-amărăciune, aș fi vrut să omor zborul unei păsări, să-l beau, atâta sete ce mi-era de libertate. Uitasem totuși, că până și păsările au limite la granița cu cerul. Ș-atunci mi-am spus…Omul e mai liber ca pasarea cerului, căci limita sa, e dincolo de-a lor. Răzbate cerul. Libertatea, ca și dreptatea omului, se află dincolo nori, o ține Dumnezeu în palme.

Read more

Cuvintele mucenițe

 

Câte cuvinte își vor mai afla sfârșitul sub tăieturile mele obraznice până ce am să reușesc să ordonez ceea ce vreau să spun?  Din mine mor în fiecare clipă fraze interminabile. Se îneacă în cerneală și furie, altele pier sub ștersături de parcă n-au existat niciodată. Dacă au și cuvintele un rai ș-un iad al lor? Dacă raiul cuvintelor e atunci când ajung în sufletul omului culcându-și somnul pe patul iubirii, în înțelegere? Și dacă iadul cuvintelor e când trec prin auzul cuiva murind, de fapt, neauzite? Și iaca de ce m-am hotărât să nu-mi mai omor cuvintele pe oamenii care nu le ascultă.

Read more

O blondă și-o bicicletă

O blondă pe-o bicicletă își pedala sufletul;
vântul pe pielea-i bronzată îi gâdila râsetul.
O blondă pe-o bicicletă asculta Led Zeppelin
strigând amorului în șoaptă: Unde ești? că vin!
O blondă pe-o bicicletă mergea încet, cu ochii-nchiși,
văzând-o suferind în taină, norii se dădeau învinși.

Read more

Orașul în care nu se întâmplă nimic

Norocul meu e acela că m-am născut în orașul în care nu se întâmplă mai nimic. În orașul cu blocuri livide, străzi cenușii și parcuri mâncate de vreme, unde nici soarele nu se căznește să răsară, ci numai Dunărea, singură, de mii de ani, respiră și visează visele zorilor. Parcă numai eu și Dunărea ne întâmplăm sub orizontul care atârnă deasupra micului oraș anost, planetă locuită de roboți triști…

Read more

La crucea de la mânăstire

12355794_178036119216557_338199133_o

 

La crucea de la mânăstire a stat timpul în loc.
Mai mult ca niciodată, azi iarăși te invoc.

Pe crucea de la mânăstire văd nevăzute cuie.
Azi iar ipochimeni, pe ea vor să te suie.

La crucea de la mânăstire, mă plec și-mă-nchin Ție.
Cu lacrimi cânt a mea nevolnicie.

Pe crucea de la mânăstire respiră-un bob de rouă.
E frig și-i ger. Arată-ni-te nouă.

La crucea de la mânăstire se vede Dunărea cum curge.
Mă iau la trântă cu păcatul… Uite răni și uite sânge…

Pe crucea de la mânăstire mi-am lăsat sărutul.
În el mi-am pus credința, căci ea mi-i tot avutul.

La crucea de la mânăstire am șezut ș-am plâns.
Dar starețul văzând, cu vorbe dulci m-a uns.

La crucea de la mânăstire, lumea-i așa departe.
Pe crucea de la mânăstire, te simt tot mai aproape.

 

 

 

N-am, Doamne, de unde să am?

Sunt un nimic care merge la pas cu Dumnezeu prin ploaie. Azi îmi târam bocancii prin băltoace și mi-am zis că-s un nimic mergător, ce-și adună pașii înecați în plânsetul cerului. Singurul lucru care-mi amintește că nu sunt un nimic e acela că-L port pe Dumnezeu în mine. Și astfel sunt un nimic dumnezeiesc. Cineva m-a întrebat odată de ce ar trebui să mă iubească, i-am spus s-o facă numai pentru că în toată nimicnicia dinăuntrul meu se află Dumnezeu. Te somez, i-am mai spus, să nu mă iubești pentru că scriu poezie, pentru că uneori până și ea e un nimic, iar alteori, se spânzură de penița stiloului și moare nescrisă. Să nu mă iubești pentru sărutările mele, uneori proaste și neîndemânatice, pentru că-ntr-o zi, n-am să ți le mai dau. Să nu mă iubești pentru că-s blonda întru care ai vrea să-ți culci amorul înfierbântat, căci într-o zi, pe păr îmi va picura ninsoare iar în mine s-or înmuia toate tainele pe care arzi de nerăbdare să le sorbi. Nu mă iubi, deci, pentru nimic din toate acestea pe care oricum ți le-oi da, dar care-s efemere, ci iubește-mă degeaba. Iubește-mă pentru că-l iubesc pe Dumnezeu.

…E miezul nopții. Beau Cioran, combin cu Nietzsche și sting cu Biblia. Ăștia mă iau de cap, cred că mă-mbăt… mi se împleticesc gândurile, mă spijin de toți pereții rugăciunii și mă prăbușesc pe podea, vărsând îngenucherea-mi. Caut somnul, somnul fuge și vine insomnia… Fac bilanțul pe ziua de azi. Băi da-o-n…! Iar n-am bani de plătit chiria. Mda. De optișpe ani și vreo câteva luni stau cu chirie în scurtul popas al vieții. Chiriaș al propriei existențe. Plătesc în monede de iubire, credință, supunere, plătesc în versuri și fapte, numa’ că mă pomenesc pentru a nu știu câta oară că-s cam strâmtorată. Păi, de unde Doamne să-ți plătesc și astăzi? Cu ce? Cu nimicul din mine? Pe ăla nu-l primește nimeni, nu vezi? Uite, na, am buzunarele goale. Numai firmiturile zilei ăsteia. De azi dimineață bombăn întruna, ba că afuristul ăla a vărsat cafeaua pe mine, ba dau dracului toată ploaia și frigul care-mi îngheață mâinile, ba pe controlorul din RATC care m-a prins iar fără bilet, ba m-apucă dracii pe neghiobul ăla pe care mi l-ai scos în cale, ba mi se nazare pe femeia grasă din microbuz care înfulecă o plăcintă mare și eu mor de foame că n-am mâncat nimic de azi dimineață, ba că profa a uitat că azi am teatru, ba că molâul ăsta de șofer conduce ca naiba, ba câte și mai câte, că dacă stau să le adun, nu știu să fi gândit ceva frumos pe ziua de azi. N-am, Doamne, suficient să plătesc chiria pe ziua de azi. Știu, tu nu-mi spui niciodată că n-ai, că nu-mi dai, că nu poți. Vezi neghiobia din noi, oamenii? Noi niciodată n-avem timp, ca și cum Tu poți să aștepți, ca și cum Tu ai tot timpul din lume… Plătesc amenda urâtului ăla de controlor da’ când vine vorba să-ți dau ție ce-i al Tău, dă de unde n-ai. ..Că dimineața semăn grâu, seara culeg neghină….!

N-am, Doamne, n-am decât credință. Dacă vrei să nu mă dai afară din propria-mi viață ce mi-o ții în palme… De mâine am să mă străduiesc mai mult…
Sunt un nimic care Te iubește.

,,,.jpg

Se dă Raiul de-a dura

Ce-ar fi fost să creadă-n Rai și-n Iad
și soarele și iarba și frunzele ce cad?

Dacă Dunărea ar crede-n Rai, azi i-ar fi frică
și nicidecum nu mi-ar mai face-n ciudă că ea e fericită…
ar ști că iadul o așteaptă pentru crime odioase,
fiindcă-n Rai te duci numa’ cu faptele frumoase.
De-ar crede frunzele în Rai ar ști,
că sinuciderea El nu o va primi…
ș-ar înceta să-și prindă ștreangul-n fiecare toamnă
fiindcă Raiul vrea, chit că ești frunză, să fii doamnă.
Și dacă soarele ar crede-n Rai, s-ar mai smeri puțin,
fiindcă-n veșnicie, căldură e din plin.
Iar noaptea în veșnicie de-ar spera, ne-ar da lumină,
dar pâcla-ntunecoasă cade iarăși lină…
Și dacă munții-ar crede-n Rai, n-ar mai avea creste semețe,
ci s-ar pleca să soarbă a pustnicilor povețe….
iar ploaia, dac-ar crede-n Rai, n-ar mai întârzia
ci ca o credincioasă, pe pământean l-ar ajuta…
Dar nimic din tot ce ne-nconjoară, nu crede-n Rai,
și pentru c-așa le-a gândit Domnul, El pentru mine-i Crai.
Natura țese (în numele veșniciei) sfinte păcate,
de aceea frunzele cad și noaptea e noapte…
și soarele se crede tot fiindcă dă tot: Lumină,
și Dunărea curge, durerea alină.
Dac-ar crede-n Rai și omul și natura
parcă Raiul din cer s-ar da de-a dura
în loc să fie-n cer ar fi pe pământ…
și atunci, niciun pământean
n-ar mai spera
să fie…
sfânt.

7006968-art-nature