Azi mi-a venit de vreo zece ori să plâng

Frustrare. Neputință. Țipăt. Lacrimi. Prieteni. Bucurie. Magie. Suferință. Râset. Râsete isterice. Zâmbete. Strângeri de suflet. Îmbrațișări, multe, multe. Nopți nedormite. Control. Neputință. Neputință. Durere. Fericire. Feeeericire. Vis. Împlinire. Visare. Dor… Fugă. Regăsire. Rugăciune. Empatie. Dragoste…

 

Când ajungi în anul doi la facultatea de teatru cred că n-ai cum să nu plângi, să nu te simți al nimănui și să nu te întrebi dacă ești făcut pentru asta, dacă merită tot ce faci, dacă tot ce lași în urmă n-o să te piardă de tine însuți și stai c-un picior pe marginea prăpastiei de-a renunța și cu unul calci în visul pe care atâta l-ai visat înainte să intri în facultatea asta. Și piciorul ăsta te ține să nu cazi, să-ți găsești echilibrul și să-nveți să mergi mai departe.

Astăzi cred că am plâns de vreo zece ori și deja când simt că iar mi se face apă în ochi, m-apucă o ciudă împotriva mea… și plâng și mai tare. Aș fi vrut să fi învățat matematică, dar ce să-i faci, într-a patra am primit rolul Lizucăi la școală și am vrut să fiu actriță. Și ce să fac dacă tot într-a patra mama m-a dat la meditații la matematică și până într-a unsprezecea, când m-am transferat la profil uman, am făcut meditații întruna  și mai mult de opt în lucrări nu luam. Și ce să fac dacă în a opta, când s-au afișat rezoltatele la examenul național m-am dus la maică-mea și i-am zis: maaaaami, am luat 9,80 la română! – și la mate, cât? ÂU, am uitat să mă uit!!!! Luasem opt…  Și ce să fac dacă într-o zi am intrat cu tata într-o librărie și ne-am oprit amândoi în fața raftului cu Shakespeare și tata a cumpărat zece volume fără să se uite la preț, în ediție bilingvă, și-am ajuns la casă, iar doamna a spus: 700 de lei. Ne-am luat prag, cum zicem noi, studenții facultații de teatru și i-am zis: ia-le, tati, ce mai stai pe gânduri! Și ce să fac dacă într-o zi, preotul din oraș, după ce m-a văzut într-un spectacol făcut de noi în liceu  mi-a zis tu să dai la teatru! că altminteri îți bați joc de ce ți-a dat Dumnezeu.  Și ce să fac dacă… trei ani i-am spus lui Dumnezeu în rugăciuni să nu mă lase să intru la teatru decât dacă-s făcută pentru asta… Ce să fac dacă altceva simt că nu știu să fac?

E târziu. Stau singură în mica mea garsonieră. Ascult Pink Floyd printre piesele lui Cehov. Mașina de spălat merge, Moliere așteaptă să fie citit până luni, textul pentru un casting nu l-am învățat, vasele stau teanc în chiuvetă, hainele sunt toate aruncate în hol, miroase a țigară și mie-mi vine azi pentru a nu știu câta oară să plâng.  Ajungi acasă și vrei să lași în urmă ziua bună sau proastă pe care ai avut-o, vrei doar să faci o baie fierbinte și să vezi un film, da’ nu te lasă. Îl iei pe Cehov iar, iei personajele lui și stai și te uiți la ele și te-ntrebi de ce nu încap în tine, de ce nu știi cum să apuci scena aia afurisită, de ce nu-ți ies bucățile la actorie.  Scrii autobiografiile personajelor și plângi scriind. Obosești și vrei să scrii pentru tine și pentru tine nu mai poți să scrii nimic, pentru tine nu mai ai timp. Ai un coș de rufe plin, ai o chiuvetă plină de vase, ai un pat nefăcut de vreo săptămână, ai niște pași de dans care nu-ți ies, ai o familie pe care n-ai mai văzut-o de două luni și ți se pare nedrept. Cum faci să te faci mare când vrei să rămâi mic? Mi-e un dor de mama și de tata de nu știu cum să fac să scap de el.

Și cu fiecare zi, și cu fiecare lacrimă, și cu fiecare drum spre facultate, și cu fiecare oră petrecută acolo, și cu fiecare replică și cu fiecare gând, mai tare vreau să fiu actriță. Și cu fiecare eșec, mai tare știu că pot. Și cu fiecare oră de nesomn, mai cu aviditate aștept dimineața și ziua care are să mă învețe ceva.

N-am cu cine să vorbesc. Nici mama, nici tata, nici prietenii pe care i-am lăsat acasă, n-au cum să-nțeleagă.  Ei sunt la politehnică, fac chestii de o grămadă de ori mai dificile decât să-nveți să-ți iei prag la nesfârșit în scenă, ei sunt la cibernetică și programarea e mult mai greoaie decât să fii atent la partener… Ei n-au cum să-nțeleagă cât de dificil e să uiți că mori în actul IV, n-au cum să-nțelaga nici magia care se întâmplă când ești acolo și te faci tot bucurie și renunți la tine ca să te dai celuilalt. Ei nu-nțeleg că actorie e ca atunci când faci dragoste înmulțit cu mult, mult, mult când lucrurile îți ies. Cu cât înțeleg mai mult ce-nseamnă să vreau să fiu actriță, cu atât vreau să fumez mai puțin, să am mai multă grijă de mine și să muncesc mai mult. Și să trăiesc mai mult.

Ajungi târziu acasă și el te așteaptă. Azi te-ai sărutat cu un coleg de-al tău. Dezlipești atingerile altuia de pe tine și i te dai atâta cât a mai rămas din tine după o zi în care te pierzi și te găsești de o mie de ori. O suni pe maică-ta și îți vine să plângi și ea îți spune: trebuie să poți! muncește! Și tu îi spui sughițând da știu că pot, vreau numai să pot mai repede și să știu că nimic din toate astea nu sunt degeaba.  Și-ți repeți precum părintele Cleopa răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, de zeci de ori răbdare. Îți dai seama cât de puerile-s toate grijile tale, îți dai seama că ai trei amărâte de scene –nici măcar un rol întreg- și te plângi. Ș-apoi…îți amintești seara aia de septembrie, când stai într-un colț cu  cea care avea să-ți devină cea mai bună prietenă și asculți Judgement day. Ai fumat două pachete de țigări, tot neamul așteaptă telefonul tău, se cântă la chitară, se face puzderie de oameni în curte universității și cum se deschide ușa, tresari. Și vin listele. Și te cauți iar pentru câteva secunde ai impresia c-o să mori dacă nu te găsești mai repde. Și ești acolo și…. E primul pas către ce vrei să faci. N-ai să rămâi la facultatea de limbi străine, ai intrat la UNATC.

Și-ți mai amintești de seara ai când erai cu toată familia în mașină și vorbeați despre tine. Voiau cu toții să-ți aleagă cea mai bună facultatea și tu spuneai timid… eu vreau să dau la teatru. Și taică-tu lua foc. El, care venea de la oi în cizme de cauciuc și citea Euripide… tocmai el îțispunea asta. Și tu plângeai și nu mai știai cum să-i convingi că asta vrei să faci. Și ei au înțeles și te-au lăsat să faci ce vrei și când te gândești la toate astea, îți aduni toate puterile și toate motivele pentru care continui. Și uite că acum îmi vine pentru a nu știu câta oară să plâng de bucurie că sunt unde sunt.

20150855cd4525dacd6.jpg

 

Advertisements

căpșor blond

Faptul că sunt blondă îmi oferă o versatilitate de care abuzez fără rușine. Pot să fiu pe rând proastă, candidă, gingașă, amuzantă, știu să fiu pe rând toate aparențele culorii părului meu. Dar într-o lume în care există mii de bancuri despre blonde, într-o lume în care ele sunt ființe insipide din punct de vedere intelectual, dar delicii sexuale, mi se pare primejdios să fiu blondă. Primejdios și fascinant.

Read more

L’amour

Când te îndrăgostești nu te saturi să-i privești mâinile și toate alunițele de pe corpul lui devin constelații. Te pierzi pe corpul lui ca prin cer, printre stele și nu obosești să-ți plimbi mâinile pe spatele lui lung și plin de suișuri și coborâșuri. Îi scrii cu degetele poezii prin mângâieri, pielea lui ți-e coală albă pe care-ți verși sărutările și dorurile și frustrările și durerile. Scrii pe el cu iubire…

Read more

Douăzeci ș-atât

De dimineața mama mi-a făcut cafea. Neagră, cu miere, la ibric, cum îmi place mie. Am fumat o țigară cu ea, fiindcă de azi sunt fată mare, de azi fumez cu mama și cu tata. El s-a trezit mai târziu și ne-am băut cafeaua în liniște, la mine acasă, fiindcă de azi sunt fată mare -când iubesc un băiat, îl aduc să-l cunoască ș-ai mei. După amiaza, i-am arătat Dunărea. Curge la fel și-mi vorbește cu aceeași limbă a liniștii și a durerii pe care numai noi o știm. Am urcat cu el dealul până la mânăstire ș-am stat lângă o cruce simțind iarba prin păr și pământul umed pe care-l hrănise Cerul.

Read more

Scrisoare netrimisă către tata

 

Tată, îmi dă viața multe să trăiesc. Atât de multe încât, în fiecare noapte, când se lasă întunericul și merg la culcare, aprind lumina în mine să văd dacă s-a spart ceva. Știu că noi nu e facem declarații de dragoste, că noi nu rispim cuvinte pe ”te iubesc-uri” evidente, dar eu sunt fată, tati, și mie mi-e dor să-ți spun ce nu ți-am spus niciodată. Că te iubesc. Și știu că, de când am plecat la București te sun rar, dar dintre toți oamenii care-mi lipsesc, de tine mi-e cel mai dor.  

Read more

Peronul morții

-Parcă n-aș vrea să ne trezim. Mi-e urât să trăiesc în lumea asta fără tine. Toată viața mea nu a fost decât o așteptare continuă. Când eram mică mi-era dor să fiu mare.  Halal dor al unei vârste netrăite pe care aș da-o  oricând la schimb ca să fiu iarăși copil. În adolescență n-am făcut decât să te visez.  Așteptam ca viața mea să înceapă. Așteptam să termin liceul. Așteptam iubirea. Așteptam ceva ce credeam că merit cu prisosință. Azi te am.  Doar că acum așteptarea e fragmentată în momente ale unei zile. Dimineața aștept să treacă despărțirea pentru ca să te revăd seara, să te strâng în brațe, să reînviu,  iar după-amiezile mele sunt o nesfârșită plictiseală într-o lume care mă obosește. Obsesc s-aștept noaptea pentru ca să te iubesc. N-ai vrea să dormim pentru totdeauna?

Read more

iubește-mă tu când…

iubește-mă tu când eu uit să mă mai iubesc.
te rog, în zile ca astea în care de-atâta frig îngheață timpul,
iubește-mă tu când îți apar în prag cu părul împrăștiat,
în puloverele mele cu o mărime mai mare,
cu fața mea nedormită. te rog,
iubește-mă chiar și atunci când crezi
că-s un cub rubik ce nu poate fi rezolvat,

Read more

Mamă, la oraș e foarte bine

Mamă, Bucureștiul nu-i un oraș. E orice altceva, dar nu un oraș. E o stare de spirit, o dragoste, o stație, o gară, un om, o stradă, o universitate, un drum, o mână de oameni cu care-l împarți. Și-i așa de bine când mă trezesc dimineața cu stomacul gol și sufletul plin de-atâta București, încât îmi vine să te sun să-ți spun că mi-i poftă de mor de o ciorbă de-a ta, că mi-i lehamite de sandwich-uri și că mi-e dor de tine.

Mamă, la oraș e foarte bine. Portofelul mi-e gol, iar timpul, insuficient. Dar să știi, mamă, că eu chiar învăț multe, zilnic. Ca, de exemplu, să-mi port de grijă. Să știi că acum spăl vasele pe bune și mă străduiesc să adun tot gunoiul în făraș. Mănânc aceeași mâncare și trei zile la rând și beau cafea ieftină de la automat. Acum iau restul mărunțiș de la magazine, caut reduceri la haine, am învățat să folosesc cardul și, în sfârșit!, știu să folosesc mașina de spălat. Adorm în fiecare seară fiindu-mi dor de orașul în care nu se întâmplă nimic, dar, mamă, la oraș e foarte bine! 

Mamă, să știi că merg la o universitate unde ăștia ne învață să simțim. N-avem scaune sau bănci și asta mă sperie, fiindcă-i al naibii de bine să gândești stând în fund, pe podea. Ne țin până la miezul nopții să vedem filmele lui Tarkovski și mamă! la final ne întreabă ce am înțeles! Nu știu dacă îți vine să crezi dar ăștia practică „nebunia de-a gândi cu mintea ta”. Auzi, tu, mamă, noi la facultate ne jucăm. Ne jucăm de-a cum să ne dezbrăcam de noi înșine și să lăsam viața să ne trăiască. Și știu că ție și tatii vă e teamă că, după ce-oi termina-o, n-o să am bani nici de chirie – văd și eu cât de greu m-ajung cu banii (voștri)! -, dar nu cred că m-aș fi potrivit în alt loc. Oricum, mamă, e armată și disciplină, matematică și artă, bucurie și rigoare, e un așa nu-știu-cum să-i zic, dar mi-e tare bine și tare aș vrea să mă vezi.

Marțea e ritual, mamă. E marțea actorilor undeva prin centrul vechi și să știi că am cam tot flirtat cu Bacchus, dar nu trebuie să te superi fiindcă dimineața ajung întotdeauna la curs! Și să știi, mamă, că uneori spunem poezii, eu și colegii mei, în RATB și oamenii se uită la noi și… mamă, la oraș e foarte bine!

Mamă, să știi că m-am îndrăgostit. N-ai cum să nu te îndrăgostești în orașul în care soarele apune cu atâta nostalgie, spunea Eliade. Dar… nu, mamă! Stai și ascultă. Că am avut timp în aste două luni să mă îndrăgostesc, să sufăr și să-mi revin. L-am întâlnit în fața Universității, într-o miercuri. Întârziase două minute și ar fi trebuit să știu de atunci că trebuie să fug. Eu nu ies cu băieți care întârzie la prima întâlnire, dar mamă, dacă-l vedeai în paltonul lui negru, cu cartea sub braț, mersul hotărât și ochii ăia inteligenți, n-aveai cum să nu-i ierți întârzierea. Au urmat vreo două săptămâni în care m-am pierdut într-un asemenea hal, că nu m-ai mai fi recunoscut. Mamă, eu atât de prostănacă n-am fost niciodată. Dar dragostea-i frumoasă chiar și pentru faptul că simți inima nătângă cum bate-n tine și ești viu, viu, viuuuuuuuu! Nu era nepunctual numai la întâlniri. Era nepunctual în a mă iubi. Nu știa că fiecare ticăit mă-ndepărtează de el. Nu știu dacă el m-a părăsit sau eu pe el. Aproape că m-am convins că el, pentru că trebuia să aflu ce înseamnă să fii părăsită… Știi, pentru rolurile mele… Păi, cum să joc, mamă, eu o Nina Zarecinaia dacă niciun Trigorin nu m-a părăsit vreodată? Așa că mi-am memorat amărăciunea sentimentului de-a fi părăsită și acum am să știu cum e să moară un pescăruș. Da, mamă, la oraș e foarte bine.

Mamă, mi-e cumplit de somn. Mâine dimineață am să beau două cafele și am să o iau de la capăt. Dimineața intră toamna la mine-n odaie și mă trezesc să respir Bucureștiul. O iau de la capăt pe străduțele lui când prea largi, când prea strâmte, și-mi port tristețile și bucuriile. Mamă, trec drept o fată veselă de când am ajuns aici. Dar eu iubesc Bucureștiul pentru că poți să fii trist și să nu te vadă nimeni.

Mamă… la oraș e foarte bine. 

„Mamă, la oraș e foarte bine. / Toți suntem de-o seamă cu necazul,/ Învățam la școli de plânset, hazul/ Și murim întruna de rușine.” (Adrian Pintea)

Citiți textul întreg aici

15045738_1192512084136346_1880039860_n.jpg