Tocmai am terminat de citit Aviatorul, de Evgheni Vodolazkin. Un Romeo și Julieta al literaturii ruse în care dragostea sapă cărări prin timp spre a se împlini, dar mai mult decât atât, un roman în care mirosurile se aud, senzațiile se gustă, imaginile dor, gusturile se văd; un roman despre viață și moarte, dragoste și suferință, despre istoria reconstituită nu din fapte, ci din dureri, din imagini, din chipuri de oameni…

Dar n-am să scriu, totuși, despre acest roman. Am să scriu despre cum, o întrebare pe care Platoșa și-o pune când simte că sfârșitul îl pândește, m-a răscolit: oare acolo, în afară de oameni, întâlnești ceva? Ceva ce nu pare să fie fundamental în viață, dar de care, simt, nu-mi va fi ușor să mă despart. De exemplu, sfârâitul lumânărilor în bradul de Anul Nou. Acele de brad pe care le desprinzi și de duci cu băgare de seamă în foc. Și care, arzând, răspândesc miros de cetină –intens…ca tot ce e de rămas bun.(…) Mi se pare că și după moarte m-aș scula să trag cu ochiul la brad.

M-am pomenit, citind acest pasaj, cum îmi aduc aminte de o după amiază de crăciun, extrem de friguroasă. Aveam vreo șase ani și pijamale noi primite de la Moș Crăciun: albe cu buline colorate, pe care multă vreme după ce mi-au rămas mici, mama le-a transformat în cârpe bune de șters praful. În după-amiaza aia, am dormit cu mama, tata și soră-mea, toți în același pat; doar luminițele de brad aprinse și felinarul luminau sufrageria când ne-am trezit. Cum e posibil să-ți amintești cu atâta exactitate un somn dintr-o după-amiază de Crăciun? Să simți și-acum odihna aia de copil care-ți amorțise fața și căldura de la pieptul tatălui tău, mirosul de sarmale și bucuria unor pijamale noi?  Dacă mama și tata or să citească asta, pot să pariez că n-or să-și amintească acest episod. Eu da.

Nu mi-e teamă de moarte și totuși mi-e teamă îngrozitor. Nu mi-e teama fiindcă nu pot să-mi închipui o căldură mai mare decât brațele lui Dumnezeu, nici odhină mai plăcută decât cea a veșniciei, când corpul are tot timpul din lume să doarmă, și totuși, mi-e frică de moarte de mi se ridică toate firicele de păr de pe tot corpul, pentru că viața asta mi se pare un așa amalgam de senzații și stări, de care n-are cum să nu-ți fie dor când n-oi mai fi.

Dunăre. Vară. 12 ani. Puzderie de fete și băieți, țipete, bărci în larg, costume de baie colorate, saltele pe apă, sticle de bere și de cola care plutesc la mal, dar pe care le fură țigănușii nelipsiți dacă nu ești atent. Și stâncile, Colțanul de pe care sar băieții.

-Mami, mă duc și eu să mă uit la băieți cum sar.

-Nu te duci nicăieri.

-Ba mă duc. Și fug.  Stau pe buza unei stânci și-o văd pe mama cum mă privește. Pot să-i aud teama de acolo de unde sunt.  Sar, nu-mi pasă, ce dacă abia în vara asta am învățat să înot? Și sar. Ca o suliță care strâpunge aerul mi-era corpul firav ce săgeta apa.  Cinci secunde de mare bucurie că ești una cu Dunărea, ș-apoi bucuria de-a ieși la suprafața, de a reuși. Plutești deasupa apei. Te gândești de ce în mâinile lui Dumnezeu nu poți să te lași cu tot atâta încredere cum te lași să plutești pe Dunăre, că doar tot El te ține să nu cazi…

Sau prima oară când fumezi o țigară la tine în dormitor cu ușa încuiată și asculți Pink Floyd. Ești tot făcut din sunete și nu mai contează nimic, nu mai auzi nimic. Inima îți bate în ritmul muzicii, iar fumul pe care-l scoți din țigara interzisă ai vrea să-ți mângâie plămânii toată viața.  Sau prima oară când citești Dostoievski și intri în depresie. Și bagi iară pink floyd și îi urăști pe toți din jurul tău, și plângi, și n-ai chef, și îți amintești peste ani și ani de depresia adolescentină și ți se face dor. Acum Dostoievski nu te mai bagă în depresie, dar nostalgia asta are un gust de lămâie cu zahar. Sau verile alea leneșe în orășelul neîntâmplării în care se târăște liniștea, când umpleați sticle cu apă și vă băteați pe străzile încinse de soarele care nu se sătura să mai bată; și sucurile ieftine de la alimentarele în care mirosea a stătut, și tricourile transpirate și tălpile goale pe asfaltul murdar… Sau mentosanele la 30 de bani…

Sau prima oară când, dup-un drum printr-o pădurice, ai ajuns la o mânăstire. Era primăvară, nici țipenie de om. Doar câinii lătrau din depărtări la cine știe ce… Te-ai pus în genuchi și pentru prima oară te-ai pomenit singur, acasă la Dumnezeu, și nu știai ce să-i spui. Și ai plâns în hohote, și ciudat lucru,  nici n-apucai să plângi bine că ți se și uscau lacrimile, ca și cum cineva le ștergea mângâindu-le…  Palmele fierbinți ale lui Dumnezeu.

Sau… prima oară când ai făcut dragoste. Cânta Beth Hart. Toată adolescența ai visat la asta, ți-ai închipui cum o să fie. Și te simțeai ca o chitară în mâinile cuiva care știe să cânte… Fiecare coardă vibra și durea, te durea dragostea.  Auzeai cum plânge în tine copilul și cum se naște femeia. Femeia care-și mușca limba să nu urle de durere și copilul care scâncea sub nașterea ei. Beth Hart cânta în continuare, afară era frig, în brațele lui, cald.

Sau prima oară când te urci și scenă și joci pentru niște oameni.  Senzația de dinainte de a urca pe scenă, când tremură tot corpul și nu mai știi cum să-ți stăpânești emoțiile, ei bine, ești atât de viu și-atâta viața curge-n  tine încât nu poți compara cu nimic minunea asta de trăire….

Sau nopțile de iarnă când focul arde în sobă și îți lipești tălpile de căldura ei, iară bunicu’ își povestește tinerețea la lumina lumânării și miroase a gogoși cu zahar vanilat.  Ș-apoi se-ntâmpla să-ți dai seama că e primăvară și tu te întorci de la cimitir, unde ai stat de vorbă cu o cruce albă. Ți-a fost ciudă pe moarte, fiindcă primăvara nu-i deloc un anotimp prielnic să plângi morții, când natura respiră prin toți porii, e al naibii de dureros să săruți cruci albe ale oamenilor care n-au mai avut răbdare să stea… Te-ntorci șontâc-șontâc, cum mergea bunicu spre casă când se întorcea de la cârciumă, și-o găsești pe bunica stand în poartă, cu tanti Mărioara, și-i atâta singurătate și-atâta poezie în femeile astea care și-au îngropat bărbații… Dar bunica n-a uitat să facă gogoși, chiar dacă nu prea mai are chef să trăiască.

Sau nu știu. Maică-ta și taică-tu. Astea două sentimente de iubire, fiindcă mama și tata înseamnă iubire și-nseamnă tone de lacrimi la gândul că nimeni și nimic nu-i veșnic pe pământ. Nu știu, îmi închipui că viața veșnică e o chestie tare mișto, dar aș vrea să mai dau câteva ture pe aici, prin lumea asta strâmbă și nebună, știi… să mai beau câte-o sticlă de vin cu prietenii, să fumez o țigară cu mama, să ascult Led Zeppelin cu tata, să fac dragoste, să ies la cafea cu soră-mea, să mănânc gogoșile bunicii, să mor de emoții înainte de a intra pe scenă, să merg la cimitir, să mă plimb cu bicicleta, să mă-nvețe tata să conduc, să mă-mbăt și să cânt Maria Tănase plângând, să aprind lumânări la biserică pentru cei care nu mai sunt să facă toate lucrurile astea…

 

Mi se pare că și după moarte m-aș scula să mai trăiesc un pic.

 

4.jpg

 

 

Advertisements

2 thoughts on “Și după moarte m-aș scula să mai trăiesc un pic

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s