-Parcă n-aș vrea să ne trezim. Mi-e urât să trăiesc în lumea asta fără tine. Toată viața mea nu a fost decât o așteptare continuă. Când eram mică mi-era dor să fiu mare.  Halal dor al unei vârste netrăite pe care aș da-o  oricând la schimb ca să fiu iarăși copil. În adolescență n-am făcut decât să te visez.  Așteptam ca viața mea să înceapă. Așteptam să termin liceul. Așteptam iubirea. Așteptam ceva ce credeam că merit cu prisosință. Azi te am.  Doar că acum așteptarea e fragmentată în momente ale unei zile. Dimineața aștept să treacă despărțirea pentru ca să te revăd seara, să te strâng în brațe, să reînviu,  iar după-amiezile mele sunt o nesfârșită plictiseală într-o lume care mă obosește. Obsesc s-aștept noaptea pentru ca să te iubesc. N-ai vrea să dormim pentru totdeauna?

-Oricât te-aș iubi, nu, nu mi-ar plăcea să dormim pentru totdeauna. Mi-ar plăcea să ne iubim pentru totdeauna. Și să trăim. Dar tu trebuie să înțelegi că viața nu e făcută numai din iubire, că mai trebuie să muncim și să ne bucurăm de lumea asta. Merită să te trezești în fiecare zi ca să vezi cum răsare soarele, cum plâng norii, cum se mișcă întregul mecanism care pune lumea în funcțiune. Înțelegi?

-Ce plicticos ești. Merg să fac cafea.  Cât e ceasul?

-6 fără un sfert.

S-a ridicat molcom din patul unde ar fi vrut să-și îngroape existența, s-o acopere cu iubirea infinită a celui care, după atâta așteptare, venise să-și culce sufletul pe patul inimii ei.  Cu mișcări împrăștiate, puse un halat roșu pe ea, își strânse părul blond într-un coc dezordonat și-și aprinse o țigară. Apoi, cu o plictiseală infinită deschise geamul ca să respire aerul de primăvară.

-Sunt atât de fericită încât aș omorî o pasăre, să-i pun libertatea în cafeaua cu lapte ș-apoi s-o sorb cu guri mici.  Și fără să se gândească, începu să fredoneze cântecul Odată am ucis o vrabie, am tras cu praștia-n ea ș-am rănit-o… 

-Ești destul de ciudată și de tristă pentru o fată care merge la biserică în fiecare duminică.

-Ciudată eram și înainte să merg. Așa că m-am decis s-o fac. Măcar acolo îmi vine pofta să trăiesc…într-o altă lume.

-Nimic nu-ți poate aduce bucuria de a trăi în lumea în care ți-e dat deocamdată să trăiești?

-Dar îmi place să trăiesc. Stând în pat. Astfel nu văd oameni și dispare ispita de a-i urî. Ș-apoi în pat e un loc lipsit de păcat. Dorm și iubesc.

-Și faci dragoste, ceea ce-i un păcat.

-Da… Vezi tu, eu nu-nțeleg treaba asta. Până și noțiunea asta de ”a face dragoste”, pare să excludă păcatul. E ca și cum, cu mâinile tale, cu trupul tău, frămânți iubirea, o lași să iasă din tine, o modelezi.  Poate c-am să înțeleg mai târziu pe unde se ascunde păcatul. Oricum, aș putea să te iubesc o viață-ntreagă doar cu sufletul, dacă mi s-ar cere.

În dormitor mirosea puternic a cafea și a țigări. Era o cameră mică, scundă, ticsită de cărți și versuri scrise pe perete.

-Am citit ceva interesant într-o carte. Despre cât de frumos ne pregătește Dumnezeu să murim.  În fiecare seară mergem la culcare cu speranța unei noi dimineți. Ne culcăm liniștiți fără să ne temem pentru că știm că dimineața va fi iarăși viață. Murim în fiecare clipă pentru a ne naște în alta, adormim în fiecare noapte senini, fără a conștientiza că moartea, tâlhară de vieți, ar putea să ne fure somnul, să ni-l facă una cu ea. De ce nu ne putem gândi astfel și la adormirea veșnică?  Să sperăm, fără să avem nicio siguranță, că după întunericul morții urmează dimineața veșniciei? Moartea e la fiecare pas. Moartea e somnul pe care-l decizi în ce pat vrei să-l dormi cât încă ești treaz.  Nu că-i interesant?

El tăcea. Și n-ai fi putut să spui ce sorbea cu mai multă intensitate: fumul de țigară, sau pe ea din priviri.

-De ce taci?  De ce râzi? Dă-mi o țigară.

-Auzi… O întrebă el.

-Hm?

-Ce-ai face dacă ai ști că mâine e ziua morții?

-Ce să fac? Ce face orice om normal când pleacă într-o călătorie. Bagajul.

-Și ce ai pune în bagaj?

-Păi vezi tu, depinde. Înainte să mori, sufletul se golește pentru câteva ore. Te lasă să-l umpli cu ce vrei tu. La unii spațiul e mai mare, la alții, mai mic. Așa îți dai seama cât de mult ai trăit și…

-Și nu ți-e teamă?, că doară tu trăiești în pat cel mai mult, dormind, visând, fumând.

-Ei lasă, n-ai tu grijă. Că eu trăiesc dormind mai mult decât trăiesc alții călătorind. Și mă rog, aș începe să-mi fac sufletul bagaj. Mi-aș pune iubirea și faptele bune.

-Interesantă teorie.

-Da. Tu crezi că îți trebuie bilet când te duci să…?

-Să mori?

-Da… Că mă gândesc că până acolo iei trenul sau ceva… Până la urmă, a muri e totuna cu a călători, nu crezi? Ca să mori trebuie să ajungi undeva. Și până acolo, mergi în gara vieții ca să iei trenul morții când îți sună ceasul. Exact ca într-o călătorie.

-Ce-ar fi dacă un om, din greșeală, se urcă într-un tren al morții în loc de unul al vieții?

-Păi vezi, de asta zic că trebuie bilet. Ca să știe domnul controlor Dumnezeu pe cine, unde ia.  Și dacă ți-e dat să fii vreun amețit, ca dl. Goe, să-ți pierzi biletul, cine știe unde ajungi. De ce râzi?  Spune-mi!

-Nimic

 

-Va trebui să m-ajuți să-mi fac bagajul.

-Ce? Dar unde pleci?

-Am să-ți spun mâine.

-Dar spune-mi odată! Doar nu mă lași singură?

-Haaide, ți-am spus că vei afla mâine. Nici eu nu știu mare lucru. Mi s-a spus ca mâine dimineață  să fiu la gară.

-Intru să fac baie, spuse ea.

El își făcea bagajul. Dar nu știa ce ar trebui să ia. Ce-i trebuia mai mult acolo unde avea să ajungă. Ținu să-și bage biletul deasupra lucrurile pe care le îndesase. Ea îl privea sprijintă de ușă, cu părul ud și ochii-n lacrimi,  înfășurată-ntr-un prosop.

-Sunt chiar atât de greu de iubit de vrei să mă lași? De ce vrei să pleci?

-Ce tot spui? M-au trimis cei de la muncă. Sper ca în câteva zile să mă întorc.

-Dar tu nu înețelegi că eu am să mor în lipsa ta? Și nu de lipsa iubirii, ci de curiozitate că nu știu și nu vrei să-mi spui unde te duci. De ce ai pus doar un costum în valiză?  Știi foarte bine unde te trimit, dar mă minți.  Vin cu tine.

-Nu poți. Hai în pat. Mâine ai să mă conduci la gară, iar când am să mă întorc, o s-avem o viață-ntreagă să ne iubim.

 

-Trezește-te. E timpul.

-Nu poți să nu te duci?

-Tare-aș fi vrut. Hai, o să bem acolo o cafea.

Se ridică, își puse o pereche de blugi aruncați în mijocul camerei ș-un ticou larg. Își acoperi gropile adânci de dedesubtul ochilor cu o pereche de ochelari. Adormise plângând. Amândoi își aprinseră o țigară și porniră străini unul de altul, ținându-se totuși de mână.

-Din ce direcție vine trenul tău?

-Cred că din dreapta. Ți-e foame?

-Da. De tine.

Tăceau. Parcă n-ar fi avut ce să-și spună, atât de stânjenitoare era despărțirea. El pleca cu un tren care nu știa unde-l va duce, ea rămânea, așteptând un tren care nu se știe dacă avea să se întoarcă.

-Mă iubești?

-Te iubesc.

-Atunci ai să te-ntorci… nu?

-Sper.

-Cum, speri? Ce joc e ăsta? Ascultă bine, ăsta nu-i un tren ca cele despre care am vorbit ieri dimineață pentru că în gara asta n-au voie trenurile morții. În gara asta, dacă pleci, te și întorci, musai. Pentru că pe peronul ăsta am să te aștept eu. Dacă nu te întorci, n-am să mai vreau să-mi trăiesc viața decât pe peronul ăsta. Și dacă te întorci, oricum n-am să mai vreau să trăiesc dormind.  Te rog să nu-mi dovedești că mie chiar mi-e dat să trăiesc așteptând, ceva, orice. Trenuri, de pildă. Am să-nnebunesc, știi? Abia acum înțeleg. Abia acum înțeleg și sunt atât de fericită!, că viața îți dă toate motivele s-o trăiești. Sper să nu mă fi trezit prea târziu. Pentru că dacă am făcut-o… Mi-e frică! Uite, vine trenul tău. Ăsta e, nu?

-Ela, plec. Mă urc în trenul ăsta și nu-ți promit că am să mă întorc. Mai bine să știi de pe acum.  Tu te-ai trezit. A fost nevoie de zgomotul asurzitor al trenului pentru ca tu să înțelegi că viața merită trăită…

-Nu știi nimic! Vreau să trăiesc viața, dar vreau s-o fac cu tine, fără tine, puțin îmi pasă de viață, somn, moarte, orice..

– Roagă-te. Te iubesc astăzi, pe peronul ăsta, mai mult ca niciodată. E timpul…

-Stai… spune-mi, ce ai pus în bagaj?

-Credința și iubirea.

-Dar tu n-ai crezut niciodată….

-Amândoi ne-am trezit, Ela. E nevoie de câte un tren ca să ne amintim că în final, sfârșim călătorind iar biletul e credința.

Trenul îl înghiți, sunând huruitul morții.   Peronul era ticsit de oameni care odată ce se urcau în tren, deveneau suflete făcute bagaje. Un suflet ș-un bilet spre Judecată. Ș-alături de astfel de oameni, erau cei care rămâneau. Erau suferința și așteptarea întrupate.  Erau țipete mute și doruri ce se nășteau. Era peronul morții.

Ela își luă sufletul fărâmițat din piept și-l ținu în mână.  Se așeză pe o bancă de pe peronul morții. Un domn în vârstă stătea lângă ea.

-Credeți în Dumnezeu? Îl întrebă.

-Cred. E singura șansă să-mi revăd soția care s-a urcat cu multă vreme într-unul dintre aceste trenuri.

-De câți ani așteptați?

-Nouăsprezece.

-Și de atunci, ați mai trăit, ați mai iubit?

-Pe jumătate.

 

Urăsc gările și trenurile. Nu știi niciodată, intrând într-o gară, dacă ai să urci ș-ai să pleci pentru totdeauna, ș-ai să lași în urmă oameni care așteaptă la nesfârșit ca tu să te întorci. Nu simți cum fiecare peron miroase a dor incins și neîmplinit?  De azi am să-mi trăiesc viața pe un peron. Ca-n cartea lui Paler.  Fiecare clipă e clipa morții.

the-train-station-by-toshio-kishiyama-1391396392_b.jpg

Advertisements