Mamă, Bucureștiul nu-i un oraș. E orice altceva, dar nu un oraș. E o stare de spirit, o dragoste, o stație, o gară, un om, o stradă, o universitate, un drum, o mână de oameni cu care-l împarți. Și-i așa de bine când mă trezesc dimineața cu stomacul gol și sufletul plin de-atâta București, încât îmi vine să te sun să-ți spun că mi-i poftă de mor de o ciorbă de-a ta, că mi-i lehamite de sandwich-uri și că mi-e dor de tine.

Mamă, la oraș e foarte bine. Portofelul mi-e gol, iar timpul, insuficient. Dar să știi, mamă, că eu chiar învăț multe, zilnic. Ca, de exemplu, să-mi port de grijă. Să știi că acum spăl vasele pe bune și mă străduiesc să adun tot gunoiul în făraș. Mănânc aceeași mâncare și trei zile la rând și beau cafea ieftină de la automat. Acum iau restul mărunțiș de la magazine, caut reduceri la haine, am învățat să folosesc cardul și, în sfârșit!, știu să folosesc mașina de spălat. Adorm în fiecare seară fiindu-mi dor de orașul în care nu se întâmplă nimic, dar, mamă, la oraș e foarte bine! 

Mamă, să știi că merg la o universitate unde ăștia ne învață să simțim. N-avem scaune sau bănci și asta mă sperie, fiindcă-i al naibii de bine să gândești stând în fund, pe podea. Ne țin până la miezul nopții să vedem filmele lui Tarkovski și mamă! la final ne întreabă ce am înțeles! Nu știu dacă îți vine să crezi dar ăștia practică „nebunia de-a gândi cu mintea ta”. Auzi, tu, mamă, noi la facultate ne jucăm. Ne jucăm de-a cum să ne dezbrăcam de noi înșine și să lăsam viața să ne trăiască. Și știu că ție și tatii vă e teamă că, după ce-oi termina-o, n-o să am bani nici de chirie – văd și eu cât de greu m-ajung cu banii (voștri)! -, dar nu cred că m-aș fi potrivit în alt loc. Oricum, mamă, e armată și disciplină, matematică și artă, bucurie și rigoare, e un așa nu-știu-cum să-i zic, dar mi-e tare bine și tare aș vrea să mă vezi.

Marțea e ritual, mamă. E marțea actorilor undeva prin centrul vechi și să știi că am cam tot flirtat cu Bacchus, dar nu trebuie să te superi fiindcă dimineața ajung întotdeauna la curs! Și să știi, mamă, că uneori spunem poezii, eu și colegii mei, în RATB și oamenii se uită la noi și… mamă, la oraș e foarte bine!

Mamă, să știi că m-am îndrăgostit. N-ai cum să nu te îndrăgostești în orașul în care soarele apune cu atâta nostalgie, spunea Eliade. Dar… nu, mamă! Stai și ascultă. Că am avut timp în aste două luni să mă îndrăgostesc, să sufăr și să-mi revin. L-am întâlnit în fața Universității, într-o miercuri. Întârziase două minute și ar fi trebuit să știu de atunci că trebuie să fug. Eu nu ies cu băieți care întârzie la prima întâlnire, dar mamă, dacă-l vedeai în paltonul lui negru, cu cartea sub braț, mersul hotărât și ochii ăia inteligenți, n-aveai cum să nu-i ierți întârzierea. Au urmat vreo două săptămâni în care m-am pierdut într-un asemenea hal, că nu m-ai mai fi recunoscut. Mamă, eu atât de prostănacă n-am fost niciodată. Dar dragostea-i frumoasă chiar și pentru faptul că simți inima nătângă cum bate-n tine și ești viu, viu, viuuuuuuuu! Nu era nepunctual numai la întâlniri. Era nepunctual în a mă iubi. Nu știa că fiecare ticăit mă-ndepărtează de el. Nu știu dacă el m-a părăsit sau eu pe el. Aproape că m-am convins că el, pentru că trebuia să aflu ce înseamnă să fii părăsită… Știi, pentru rolurile mele… Păi, cum să joc, mamă, eu o Nina Zarecinaia dacă niciun Trigorin nu m-a părăsit vreodată? Așa că mi-am memorat amărăciunea sentimentului de-a fi părăsită și acum am să știu cum e să moară un pescăruș. Da, mamă, la oraș e foarte bine.

Mamă, mi-e cumplit de somn. Mâine dimineață am să beau două cafele și am să o iau de la capăt. Dimineața intră toamna la mine-n odaie și mă trezesc să respir Bucureștiul. O iau de la capăt pe străduțele lui când prea largi, când prea strâmte, și-mi port tristețile și bucuriile. Mamă, trec drept o fată veselă de când am ajuns aici. Dar eu iubesc Bucureștiul pentru că poți să fii trist și să nu te vadă nimeni.

Mamă… la oraș e foarte bine. 

„Mamă, la oraș e foarte bine. / Toți suntem de-o seamă cu necazul,/ Învățam la școli de plânset, hazul/ Și murim întruna de rușine.” (Adrian Pintea)

Citiți textul întreg aici

15045738_1192512084136346_1880039860_n.jpg

Advertisements

3 thoughts on “Mamă, la oraș e foarte bine

  1. Draga mea,
    Stiu, am descoperit de mult, ca si tine, ca Bucurestiul nu e un oras. Si ce bucurie poate fi mai mare pentru mine decat aceea de a vedea, de a te simti, ca pe propriul copil ce descopara lumea, ce deschide ochii cu nesat catre minunile vietii, iubeste si sufera, cade si se ridica. Bucurestiul nu-i un oras, e un decor. E decorul in care o piesa frumoasa se joaca pentru tine. Si, chiar daca uneori ai impresia de a fi numai spectator, vei realiza in curand ca tu ai rolul principal in aceasta piesa. Te vei ridica hotarat, de la locul tau, si iti vei juca rolul perfect, intrand atat de profund in pielea personajului si uitandu-te pe tine, ca un actor desavarsit. Caci, in fond, ce e un actor? Un biet nebun ce se uita pe sine si se daruieste de atatea ori, pana la epuizare, pentru a trasmite o stare, o simtire, o licarire, o fericire, o nefericire.
    La oras e foarte bine. Locuind intr-un oras mai mare si mai celebru ca Bucurestiul, ti-o pot confirma. In timp, vei invata mai multe lectii si vei ajunge sa mirosi cafea din ce in ce mai aromata. Banii vin si pleaca, nu te lega de ei. Nu-ti vor fi niciodata prieteni, dar nici dusmani nu ti-i face, draga mea. Invata sa iubesti orasul, cauta la el ceva nou, lasa-te uimita de o frunza care cade, de o raza de soare ce ti se joaca in par, de un sunet de clopot sau chiar de o sirena de masina. Toate astea, si multe altele in plus, ti le va darui orasul.
    La universitate merg si eu, zilnic. Nu stiu cum a trecut timpul si din student m-am transformat peste noapte in profesor. Cateodata ma striveste greutatea responsabilitatii. Am iubit atat de mult rolul de student ca sunt nostalgica. Da, la universtate ne ducem sa ne descoperim pe noi, sa ne imblanzim pasiunile, sa ne aprindem dorurile si sa le lasam sa curga creativ. La universitate ne ascultam pe noi insine, ne punem intrebari, ne gasim raspunsuri, ne contrazicem si ne reconciliem iar si iar cu noi insine (si, cateodata, ce nabadaiosi suntem!). Tocmai de aceea iubesc universitatea, e o poarta catre universul nostru interior. Si avem norocul de a fi avut profesori extraordinari, care se dau pe ei pentru a ne deschide calea, se daruiesc, pentru a ne face sa inaintam pe drumul nostru, ne cearta, pentru a ne intari si ne iubesc, pentru ca altfel nu ne-ar darui parte din sufletul lor, ar fi ca ceilalti profesori: anosti, privind ceasul, lipsiti de pasiune, redand ceea ce cu grija au invatat, neinteresandu-se de rezultat.
    Dragostea,hmmmm…. As vrea sa fii mai bine pregatita ca mine la acest subiect. Dragostea vine si pleaca, se joaca cu noi, ca un ozn. Ne uimeste, ne umple de fericire si de infinit, dupa care dispare, ca un fum, lasand in urma un gol imens. Da, golul asta, despre care cei din jur zic ca ar dispare, cu timpul, si care pentru mine n-a disparut niciodata. Fiecare iubire, fiecare amagire, mai adauga un gol. Si ducem cu noi, ca pe o rana, colectia de goluri. Dar cadem si ne ridicam, gata sa continuam. Gata sa gustam iar si iar din dulceata iubirii, gata sa fim din nou fermecate si amagite de el, cu paltonul lui negru si cu caracterul sau intarziat.
    Tristetile, draga mea, sunt mult mai domoale in oras. Orasul te intelege, iti vorbeste, iti sterge lacrima de pe obraz fara sa te certe, iti lasa timp sa suferi si sa-ti vindeci ranile, insa e mereu acolo pentru tine. Nu-l uita, ca pe ursuletul copilariei, intr-un colt. Ia-l de mana si alearga cu el. Uita tristetea, soarele rasare dupa fiecare ploaie, mai timid la inceput, insa foate stralucitor apoi. Fii ca el! Straluceste, draga mea, continua sa pui pasiune in tot ce faci, viata te va alinta. Nu ingropa pasiunea la radacina unui job rutinier, care iti aduce bani si-ti mananca fericirea, care te indeparteaza de la implinire. Urmeaza-ti steaua, continua sa mergi pe drumul tau.
    Inca iubesc Bucurestiul. O dragoste fara speranta, ca aceea a celui parasit, sau a celui ce se indeparteaza de dragostea vietii lui. As vrea sa pot inca sa descopar cafenele si parcuri noi, culori inedite si piese de aur. Fa-o tu pentru mine, draga mea. Saluta-l de la o veche prietena. Si, nu uita, cotinua sa scrii. E-atat de usor sa scrii atunci cand ai ceva a spune, nu? Si spui bine ce spui. Bafta! Ne mai auzim.

  2. E prima dată când scriu şi mi-e teamă. Şi nu mi-e teamă de ceea ce voi scrie, ci mă înspăimântă gândul că nu voi fi doar eu cel ce va citi, aşa cum sunt obişnuit, însă cineva, oricine, va putea avea acces nestingherit la o fărâmă din sufletul meu cel incurabil de viciul sincerităţii dusă până în pânzele albe. Am însă nădejdea că nu sunt singurul căruia i se întâmplă şi, în acelaşi timp, bucuria că toţi cei care au scris şi încă fac asta au depăşit cu bine acest prag iniţiatic.
    Nu știu de unde ori cum ai apărut și, în mod deosebit, mi-e greu să-mi explic de ce s-a întâmplat una ca asta. Îmi trec fugitiv prin cuget versurile lui Eminescu, imediat după ce pun punct frazei anterioare. Nu te cunosc și nu mă cunoști, însă mă simt de parcă ne-am fi întâlnit într-o viață anterioară, unde am fost cei mai buni prieteni. Cert e că duhul mi-e plin de desfătare și totul se răsfrânge acum, fără să fi plănuit nimic, când e trecut de miezul nopții, într-o simplă și neprefăcută mulțumire. În mintea mea e un talmeș-balmeș de gânduri și nu știu ce să aleg din raftul trăirilor mele sufletești tocmai pentru că, citindu-te, m-am transpus ție și personajelor creionate de tine și am trecut treptat prin aceleași stări și sentimente de parcă te-aș fi ținut aievea de mână. O spun cu franchețe că am savurat fiece pagină și am lecturat cu patos, admirație și bucurie rodul sincerității tale sufletești. Mi se pare paradoxal și aproape că nu mai pricep și nu înțeleg rostul timpului întrucât saltul de la stadiul de persoană pe care nu o cunosc la persoană căreia simt în adâncul inimii nevoia să-i mulțumesc s-a petrecut pe nesimțite. Oare de ce s-o fi întâmplat chiar în ultima zi a anului trecut, și nu în alta? Bunul Dumnezeu știe.
    Am parcurs cu dragoste proza și lirica ta și am ajuns, pe de o parte, să îl admir pe bunicul tău, “maiorul”, prieten acum cu Bacovia și Baudelaire, iar pe de altă parte, să-ți înțeleg și să-ți compătimesc suspinul și durerea sufletească ce te încearcă după plecarea sa. L-am compătimit și pe Robert, cel veșnic îndrăgostit de Ioana, și am simțit un nod în gât la răspunsul de pe malul Dunării pe care ea i l-a dat. Cu bucurie mi-am adus aminte de episodul discuţiei de pe canapea dintre prinţul Mîşkin şi Aglaia Ivanovna. Dar da, ulterior, și pe ea am înțeles-o. La fel cum te-am înțeles și pe tine, și frământările tale, ori cum i-am înțeles pe cei din familia ta. Am zâmbit, m-am bucurat, am oftat, m-am întristat și am regretat împreună cu tine. Am observat cum gradat ai simțit nevoia să așterni pe hârtie bucuria prezenței lui Dumnezeu în viața ta. Nu pot să-ți spun câtă încântare am simțit. Am găsit la tine subiectivitate și obiectivitate, ambele ilustrate exemplar. Verticalitate, principii sănătoase și, în același timp, căldură, lumină și pozitivitate. Un plin sufletesc minunat. Știu că sună ca o odă, dar asta simt.
    Cel mai important, și principalul motiv pentru care scriu e faptul că, în cele scrise de tine, mi-am regăsit sinele. Pe lângă toți ceilalți, m-am identificat și pe mine însumi. Mă încearcă un sentiment ciudat gândindu-mă de câte ori mi-a trecut prin minte și am simțit nevoia să scriu, în anii trecuți, însă nimeni nu a aprins în mine focul pe care tu, involuntar, l-ai aprins, și pentru care îți sunt atât de recunoscător. Nu puține au fost momentele în care aș fi vrut să te privesc în ochi, să te îmbrățișez și să te încurajez, tocmai pentru că am trecut și trec prin stări asemănătoare și, chiar dacă ar părea greu de crezut, știu ce simți. Mi-ar plăcea să continui să scriu și mi-e teamă ca rândurile de acum să nu fie doar un foc de paie, aprins de flacăra paroxismului.
    Mă gândesc ce faci acum, neștiind ceea ce eu scriu, și iarăși trăiesc paradoxul legat de valoarea timpului, pe care mi-e teribil de greu să-l înțeleg. Aș putea pune pariu că e din nou una din nopțile în care gândurile nu-ți dau pace și mintea îți zboară spre tărâmuri neatinse. Cred că ar mai fi multe de scris, dar nu vreau să se piardă esenţialul. Mi-s gândurile alandala, și-ți mulțumesc pentru asta. Las aici versurile care mi-au trecut mai devreme prin minte și, crede-mă, descriu perfect contextul şi ți se potrivesc.

    “Atat de fragedă, te-asameni
    Cu floarea albă de cireș,
    Și ca un înger dintre oameni
    În calea vieții mele ieși.”

    Îţi mulţumesc, din inimă, Cătă.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s