Câte cuvinte își vor mai afla sfârșitul sub tăieturile mele obraznice până ce am să reușesc să ordonez ceea ce vreau să spun?  Din mine mor în fiecare clipă fraze interminabile. Se îneacă în cerneală și furie, altele pier sub ștersături de parcă n-au existat niciodată. Dacă au și cuvintele un rai ș-un iad al lor? Dacă raiul cuvintelor e atunci când ajung în sufletul omului culcându-și somnul pe patul iubirii, în înțelegere? Și dacă iadul cuvintelor e când trec prin auzul cuiva murind, de fapt, neauzite? Și iaca de ce m-am hotărât să nu-mi mai omor cuvintele pe oamenii care nu le ascultă.

Nu știu ce mi-a venit să vorbesc despre cuvinte. Practic le articulăm în fiecare zi la fel cum le scriem în fiecare zi, și totuși puterea formidabilă a cuvântului o înțelegi abia atunci când în muțenia singurătății ai nevoie de un om, care cu vorbe banale s-alunge liniștea pe care o tace sufletul tău.   Poate că sunt și cuvintele astea ca și oamenii. Unele ar trebui sfințite, altele iertate. Dar eu vorbesc despre cuvintele mucenițe. Cele pe care le spui ca să ștergi o lacrimă, ca să-nflorești un gând, ca să vindeci o rană, ca să bucuri un suflet, ca să naști o iubire. Acele cuvinte curajoase care nu se ascund în tăcerea grea a oamenilor lași. Sunt cuvintele care țășnesc din suflet pentru ca de pe buze să sară în ajutorul omului care ți le cere.

Cuvintele mele mi-s blestem și mântuire. Că vorba lui Paler,  te blesteamă zeii cu calitățile cele mai frumoase pe care ți le dăruiesc.  Am desfăcut de mii de ori păcatul cuvintelor spuse la supărare cu dulceața cuvintelor izvorâte din suflet.  Cuvintele mele sunt singura armă pe care o folosesc uneori în scopuri ignobile:  sunt în stare să rănesc prin cuvinte tot atât de mult pe cât sunt în stare să vindec cu ele.  Dar acestă frumoasă adunătură de litere și sunete e salvarea mea.

Simt tot mai des nevoia unui om, unui prieten, unei ființe care să-mi vorbească. De la suflet la suflet.

Simt tot mai des nevoia unui om, unui prieten, unei ființe care să nu-mi mai trimită cuvintele în iad prin neascultarea lor.

Păcat că oamenii astăzi nu mai au timp să facă dragoste în cuvinte. Le iau de-a gata și le trântesc în sufletul omului cu nepăsare. Păcat că oamenii astăzi nu mai au răbdare să dea naștere cuvintelor martire, care să-și facă datoria de a vindeca răni pe frontul inimii unde se moare cu sânge. Păcat că oamenii astăzi nu mai au timp să ierte născutele cuvinte care-și  imploră iertarea în strigăte.  Ce păcat că oamenii au uitat că  acest Cuvânt care a fost la începuturi, e o ustensilă a iubirii și are rol nobil. Ce păcat că oamenii uită că se moare din lipsă de cuvinte. Mor iubiri pentru că oamenii uită să le rostească.

Cuvintele sunt fragile. Dar pot salva lumea. 

in_silence_by_vimark600_849.jpg

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s