Norocul meu e acela că m-am născut în orașul în care nu se întâmplă mai nimic. În orașul cu blocuri livide, străzi cenușii și parcuri mâncate de vreme, unde nici soarele nu se căznește să răsară, ci numai Dunărea, singură, de mii de ani, respiră și visează visele zorilor. Parcă numai eu și Dunărea ne întâmplăm sub orizontul care atârnă deasupra micului oraș anost, planetă locuită de roboți triști…


Orașul ăsta m-a sufocat de mic copil. Eram prea mare pentru străduțele lui înguste. Eram prea zgomotoasă pentru liniștea nefirească. Eram prea curioasă ca să trăiesc într-un loc al neîntâmplărilor. Zilnic mă apăsau zilele sub care mi se turtea existența, zilnic soarele mi se părea prea aproape, zilnic alți oameni mușcau din aerul pe care-l respiram eu. Nevoia mea de spațiu capăta zilnic proporții uriașe. Am învățat pe de rost câte pavele are un drum, câte drumuri are fiecare cartier, câte minute înseamnă fiecare destinație. În fiecare zi, mutre curioase și guri proaste nasc povești despre alți oameni; în fiecare zi un om își ferește taina existenței de urechile care aud tot și gurile care răstălmăcesc tot; în fiecare zi e ziua morții. M-am născut în orașul de baștină al neîntâmplării. Se întâmplă de toate și nu se întâmplă nimic.

În clasa a noua am vrut să plec, să-mbrățișez Bucureștiul drag. Destinul mi-a fost potrivnic, barându-mi intrarea la teatru, la Lipatti. Am zis că peste mine se prăbușește întreg cerul cu nori grei, de plumb. Am zis că existența mea de acum încolo va fi o anestezie. Cum putea un om ca mine să se întâmple într-o neîntâmplare? Privind retrospectiv, văd toate lucrurile care ar fi rămas neîntâmplate dacă plecam, și zău că nu știu dacă să-mi mai pară rău, sau să mă plec în genunchi mulțumind sorții.

Copilăria în orașul ăsta a fost o sugrumare continuă a eului meu autentic. Eram cârtița care trăiește pe sub pământ, printre alte cârtițe care habar n-aveau ce înseamnă lumina. Eram de o prostie imeeensă, proporțională cu teama de a fi ceea ce sunt. Eram altfel și mă temeam. Respiram cu frică, cuvintele care-mi ieșeau pe gură erau bolnave, gesturile stângace, pășeam temându-mă că asfaltul de sub picioarele mele mă va înghiți și mă voi face de râs, mă străduiam, Doamne, cum mă mai străduiam să respect tiparele care mi se impuneau. Știa cineva că ascult rock? Nici pomeneală. Îmi feream playlist-ul cum mi-am ferit sufletul în adolesceneță. Mi-amintesc că într-o zi, trebuia să ies cu prietenii în oraș, numa că tata, în fața blocului, dăduse drumul la muzică la mașină: Living next door to Alice. Răsuna în tot cartierul. Răsuna și bocetul meu de copil tâmpit în dormitor, printre sughțuri: Doaaaaaaamne, fă-l să oprească muzica aia că dacă aude vreun coleg n-o să mai vorbească cu mineee! Altădată, ajungeam în clasă și se discuta despre muzică: ultimele manele care au apărut. Le uram cu o ură pe care nu v-o puteți imagina. Le uram atât de mult încât noaptea, ascultam la căști forțat și ferit de mama și tata (deși niciodată nu mi-au impus ce să ascult), iar a doua zi intram încrezătoare dar rușinată în sinea mea de a fi nimicul ce credeam că trebuie să fiu.
Faptul că citesc, a fost o altă mare taină. Ba chiar voiam să renunț la apucăturile astea pentru că se râdea de mine. Numai că mă gândeam… familia mea m-ar renega dacă nu citeam. Și citeam… și citeam… citeam în liniște, cu teama de a nu se afla…
Mai târziu, nu știu cum, de unde, sau prin ce miracol, copilul din mine a murit, născându-se din propria-i cenușă, un alt copil puțin mai bătrân, căruia nu i-a mai fost teamă nici măcar să spună că s-a născut din cenușă și dintr-o moarte necesară… Trăisem în lanțuri, iar când am deschis ochii mari, orașul îmi rămăsese mic, nu mă mai încăpea. Întocmai ca un pulover. Crescusem… Mi-am cumpărat de atunci haina lăbărțată a singurății. E atât de mare încât oamenii nu mai pășesc în spațiul meu ca să-mi respire aerul. Numai cei ce sar peste zidurile construite în jurul meu, mă găsesc acolo, scăldându-mă în adevărul a ceea ce sunt.
Și totuși orașul ăsta m-a ferit destul de mult de ispită în perioada critică a adolescneței mele. Cu arzătoarea mea curiozitate, aș fi încercat tot ceea ce lumea mi-ar fi oferit. Aș fi tocmit slugă pe spân, pentru ca păcatul să mă înrobească. Și nu știu dacă viața este basm ca să fi avut șansa lui Harap Alb de a parcurge invierea spirituală după contopirea cu păcatele. Orașul ăsta, m-a îndemnat să fac comerț cu morții în nopțile când neîntâmplarea bântuia prin el, așa i-am descoperit pe Preda și Shakespeare, Dostoievski și Tolstoi, Eminescu și restul prietenilor mei. Orașul ăsta, m-a ferit de multe, deși multul pe care lumea îl oferă, s-a prins de mine ca un scai și a lăsat urme abia vizibile… Orașul ăsta, prin lipsa de oameni noi, mi-a luat bucuria de a iubi, dându-mi în schimb singurătatea… singurătatea fără de care niciodată nu m-aș fi căutat atât cât m-am căutat prin ea. Orașul ăsta, cu Dunărea lui, cu oamenii lui, cu puținele-i întâmplări, e locul unde l-am găsit pe Dumnezeu.
M-am întrebat de multe ori, dacă ar fi să aleg o singură zi, fără de care viața mea nu ar mai fi ceea ce este acum, ce-aș alege? Aș alege ziua în care pentru prima oară, cu adevărat, într-o baltă de durere, Dumnezeu a devenit cel mai bun prieten al meu. Când l-am găsit, l-am rugat să nu plece niciodată de lângă mine. Când am văzut că El a venit la mine, am știut ce viață de nimic am dus. De atunci, am început să mă întâmplu.
Anul viitor, de-o fi să fie, am să fiu de mult plecată de aici… Iar amintirea despre orașul ăsta va fi de două feluri: amintirea cu mine când nu voiam să fiu ceea ce sunt și amintirea cu mine mergând la pas cu Dumnezeu, când străzile încetau să mă mai sufoce, deschizându-se larg auzibd neauziții pașii imaginari ai Lui. Cu Dumnezeu s-a făcut loc. Loc în mine și loc afară.

Eu am avut norocul de a mă naște în orașul în care nu se întâmplă nimic…

322997583_o.jpg

Advertisements

6 thoughts on “Orașul în care nu se întâmplă nimic

  1. Imi place cum iti asterni gândurile pe hârtie , si da cat conteaza sa citesti! In singuratatea orasului ai descoperit doua lucruri importante sinele tau si pe Dumnezeu . Esti sensibila, creativa , frumosa si dornica de lucruri marete, cand vei ajunge sus vei privi cu nostalgie si poate cu dor inapoi catre acesti ani ai copilariei. Cand vei pleca totul se va schimba. Te asteapta o cale plina de aventura.

  2. Cuuu-cuuuuu, si eu am avut norocul de a ma naste in acest oras. Insa, poate, din multe puncte de vedere nu se intampla nimic in oras, e o lene fizica ce il cuprinde cu fiecare rasarit de soare, insa din alte unghiuri privind, viata isi urmeaza cursul cu viteza unui torent. Orasul e viu, el te urmeaza si te indruma la fiecare pas, respira cu tine, ceea ce nu e de lepadat. Am cutreierat orase multe in care asfaltul era mort, piatra seaca, te plimbai numai tu cu tine. Orasul e prietenul meu, mereu statornic, neschimbat, fiind acolo atunci cand ai nevoie. El iti poarta pasi spre Dunare, el se aseaza langa tine pe un loc cu maracini si iti rasuceste gandul si ti-l ridica sus, spre nori, si chiar risipeste o secunda norii pentru a-ti arata soarele, in spledoarea sa. El stie, admirabil, sa se indeparteze atunci cand stai de vorba cu tine insuti, sau cand discuti cu Dumnezeu. Atunci orasul dispare, iar tu inunzi cu prezenta ta totul.
    Mie mi-e drag orasul, cu mirosul de tigan amestecat cu racoarea diminetii, cu cojile de seminte si cu greselile vanzatoarelor de la casele de marcat. Astea sunt doar aripi pentru zbor, zborul il faci singur, iar orasul iti da aripile acestea, ti le si impodobeste cu pene colorate.
    Insa cel mai drag iti e orasul dupa ce te-ai departat de el, dupa ce iti apare ca o dragoste ramasa in urma, de care iti amintesti cu drag. Iti doresc sa ajungi la clipa in care sa-ti fie drag.

    1. Sunt sigură că așa are să fie, c-am să-i duc dorul… pentru că fie că vreau, fie că nu, o parte din mine aici s-a format și aici va rămâne. Conform principiului că orice rău valorizează de fapt binele, și acest oraș, cu tot plictisul și tot răul în care mi se arată, valorizează binele. Vă mulțumesc pentru gândurile dumneavoasră! 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s