N-am, Doamne, de unde să am?

Sunt un nimic care merge la pas cu Dumnezeu prin ploaie. Azi îmi târam bocancii prin băltoace și mi-am zis că-s un nimic mergător, ce-și adună pașii înecați în plânsetul cerului. Singurul lucru care-mi amintește că nu sunt un nimic e acela că-L port pe Dumnezeu în mine. Și astfel sunt un nimic dumnezeiesc. Cineva m-a întrebat odată de ce ar trebui să mă iubească, i-am spus s-o facă numai pentru că în toată nimicnicia dinăuntrul meu se află Dumnezeu. Te somez, i-am mai spus, să nu mă iubești pentru că scriu poezie, pentru că uneori până și ea e un nimic, iar alteori, se spânzură de penița stiloului și moare nescrisă. Să nu mă iubești pentru sărutările mele, uneori proaste și neîndemânatice, pentru că-ntr-o zi, n-am să ți le mai dau. Să nu mă iubești pentru că-s blonda întru care ai vrea să-ți culci amorul înfierbântat, căci într-o zi, pe păr îmi va picura ninsoare iar în mine s-or înmuia toate tainele pe care arzi de nerăbdare să le sorbi. Nu mă iubi, deci, pentru nimic din toate acestea pe care oricum ți le-oi da, dar care-s efemere, ci iubește-mă degeaba. Iubește-mă pentru că-l iubesc pe Dumnezeu.

…E miezul nopții. Beau Cioran, combin cu Nietzsche și sting cu Biblia. Ăștia mă iau de cap, cred că mă-mbăt… mi se împleticesc gândurile, mă spijin de toți pereții rugăciunii și mă prăbușesc pe podea, vărsând îngenucherea-mi. Caut somnul, somnul fuge și vine insomnia… Fac bilanțul pe ziua de azi. Băi da-o-n…! Iar n-am bani de plătit chiria. Mda. De optișpe ani și vreo câteva luni stau cu chirie în scurtul popas al vieții. Chiriaș al propriei existențe. Plătesc în monede de iubire, credință, supunere, plătesc în versuri și fapte, numa’ că mă pomenesc pentru a nu știu câta oară că-s cam strâmtorată. Păi, de unde Doamne să-ți plătesc și astăzi? Cu ce? Cu nimicul din mine? Pe ăla nu-l primește nimeni, nu vezi? Uite, na, am buzunarele goale. Numai firmiturile zilei ăsteia. De azi dimineață bombăn întruna, ba că afuristul ăla a vărsat cafeaua pe mine, ba dau dracului toată ploaia și frigul care-mi îngheață mâinile, ba pe controlorul din RATC care m-a prins iar fără bilet, ba m-apucă dracii pe neghiobul ăla pe care mi l-ai scos în cale, ba mi se nazare pe femeia grasă din microbuz care înfulecă o plăcintă mare și eu mor de foame că n-am mâncat nimic de azi dimineață, ba că profa a uitat că azi am teatru, ba că molâul ăsta de șofer conduce ca naiba, ba câte și mai câte, că dacă stau să le adun, nu știu să fi gândit ceva frumos pe ziua de azi. N-am, Doamne, suficient să plătesc chiria pe ziua de azi. Știu, tu nu-mi spui niciodată că n-ai, că nu-mi dai, că nu poți. Vezi neghiobia din noi, oamenii? Noi niciodată n-avem timp, ca și cum Tu poți să aștepți, ca și cum Tu ai tot timpul din lume… Plătesc amenda urâtului ăla de controlor da’ când vine vorba să-ți dau ție ce-i al Tău, dă de unde n-ai. ..Că dimineața semăn grâu, seara culeg neghină….!

N-am, Doamne, n-am decât credință. Dacă vrei să nu mă dai afară din propria-mi viață ce mi-o ții în palme… De mâine am să mă străduiesc mai mult…
Sunt un nimic care Te iubește.

,,,.jpg

Advertisements

Se dă Raiul de-a dura

Ce-ar fi fost să creadă-n Rai și-n Iad
și soarele și iarba și frunzele ce cad?

Dacă Dunărea ar crede-n Rai, azi i-ar fi frică
și nicidecum nu mi-ar mai face-n ciudă că ea e fericită…
ar ști că iadul o așteaptă pentru crime odioase,
fiindcă-n Rai te duci numa’ cu faptele frumoase.
De-ar crede frunzele în Rai ar ști,
că sinuciderea El nu o va primi…
ș-ar înceta să-și prindă ștreangul-n fiecare toamnă
fiindcă Raiul vrea, chit că ești frunză, să fii doamnă.
Și dacă soarele ar crede-n Rai, s-ar mai smeri puțin,
fiindcă-n veșnicie, căldură e din plin.
Iar noaptea în veșnicie de-ar spera, ne-ar da lumină,
dar pâcla-ntunecoasă cade iarăși lină…
Și dacă munții-ar crede-n Rai, n-ar mai avea creste semețe,
ci s-ar pleca să soarbă a pustnicilor povețe….
iar ploaia, dac-ar crede-n Rai, n-ar mai întârzia
ci ca o credincioasă, pe pământean l-ar ajuta…
Dar nimic din tot ce ne-nconjoară, nu crede-n Rai,
și pentru c-așa le-a gândit Domnul, El pentru mine-i Crai.
Natura țese (în numele veșniciei) sfinte păcate,
de aceea frunzele cad și noaptea e noapte…
și soarele se crede tot fiindcă dă tot: Lumină,
și Dunărea curge, durerea alină.
Dac-ar crede-n Rai și omul și natura
parcă Raiul din cer s-ar da de-a dura
în loc să fie-n cer ar fi pe pământ…
și atunci, niciun pământean
n-ar mai spera
să fie…
sfânt.

7006968-art-nature

Mâinele meu

blog

Am ieșit s-acult tăcerea și m-am pomenit că m-ascultă ea pe mine. Natura îmi asculta gălăgia asurzitoare ce contrasta cu liniștea  ei plăpândă. Ce vreți să vă povestesc? am întrebat Dunărea mea dragă și pontonul morții de pe care atâția și-au vârsat viața în sărituri neghioabe, îmbrățișându-și moartea în apele fluviului rece. Ș-am întrebat pescarul ce-și pescuia și el sufletul pierdut, și dunga rozalie a cerului ce-avea să piară câteva minute mai târziu în negura nopții. Ce vrei, țigară, să-mi reamintești cât de flămând mi-e sufletul de sorb cu buzele amarul și viciosul tău fum? Iară tu, canara, care de atâția ani porți pași ai morților și-ai viilor pe stâncile tale semețe…, ce vrei de la mine, de mă privești din depărtări?
Stau propită într-o piatră rece. La picioare zace aruncată bicicleta care-mi cară gândurile și mă poartă către undeva unde să mi le vărs.  Acum aștept să plouă cu întuneric peste mine… Între timp, am să mă mărturisesc.Eu nu prea știu să tac în gânduri, deși culmea, ard de dorul de a-mi vorbi tăcerea cu un altul. Nu-mi plac oamenii  care-mi stânjenesc tăcerile. Mă aflu în miezul tău, natură, și poate c-am venit ca să-mi decid soarta pe care alții mi-o trasează fulgerător, zilnic, printr-un șir de vorbe.

Știi ce mi-a spus unul dintre profesorii mei din liceul cimitir? C-am să mă călugăresc. Da!  Și totuși, amenințarea lui are ceva sfânt, dumnezeiesc. Doar că eu sunt făcută să iubesc altfel. Să-mi împlinesc iubirea de Dumnezeu într-o altă iubire. Chit c-am suflet natâng, prostănac uneori.

Acum câteva zile, preotul orașului mi-a prezis un viitor de actriță. Una mare și de succes. C-am să-mi joc viața, c-am să-mi îndeplinesc visul, c-am s-ajung unde trebuie. Numai eu mă simt un actor ambulant ce joacă în piese de duzină pe care i le scrie existența. Am jucat până acum în piese precum ”În liceul cimitir”, ”Nopți de singurătate”, ”Vizite ale morții”, ”Suflet deșucheat”, ”Îngenunchiat al sistemului”, ”Adolescenta răzvărtită”, ”Inadaptatul”, tot felul de piese dintr-astea de mi le scrie viața și-mi dă rolul principal pe care trebuie să-l joc cu credință, cu patimă, cu adevăr.

Mon cher maître îmi prezice c-am să apuc calea condeiului. C-am să trăiesc pentru a-mi scrie viața, că drumul ăsta plin de spini și sângerări, va fi într-o bună zi străbătut de mine. C-am să descurc ițele încălcite ale sufletului meu ș-am să-l imortalizez într-un roman.
Prietenul meu cel mai bun îmi spune că pentru el, soția ideală îmi seamănă mie. Mă sperie numai gândul că cineva îndrăznește să mă transforme într-un ideal, când eu mă știu cât mi-s de deformată, câtă răbdare cer, câte iaduri nasc prin felul meu de-a fi. Singura speranță a mea este că o iubire năvalnică mă va vindeca și va naște-n mine raiul. Dac-aș avea raiul în suflet, aș hrăni din raiul meu câte guri sufletești flămânde aș putea.

Și-n vreme ce toți fac scheme ale viitorului meu, mă-ntreb ce face mâinele meu…

Ce proastă sunt! Ce-am crezut? Că-mi pot decide soarta într-un amurg de luni? Eu, bufon al orașului exilaților, eu, saltimbanc al existenței mele! Cu ce aș fi putut-o face? Cu mânile mele mult prea mici și reci care n-au învățat  să construiască nici măcar podul către o strângere de mână, darămite o soartă întreagă!? Cu ce? Cu gura-mi mincinoasă prin care spumegă minciuni pe care nici măcar  sufletul meu nu le crede? Cu ce? Cu mintea mea neștiutoare care pretinde că le știe pe toate? Cu ce? Cu totul pe care-l am și pe care-l pot pierde în mâinele mult așteptat?

Nu sfântă corolă a lumii, n-am să te strivesc nici de astă dată. Poartă-mă către oriunde, c-așa am un dor de ducă… Și-mi pare că-i dor de ducă spre iubire. Sau spre mine. Sau naiba mai știe!

NU BISERICA SPALĂ CREIERE!

Nu Biserica spală creiere!

Nu-s avocatul lui Dumnezeu, nici al preoțimii, nici al Patriarhului Daniel și nu scriu asta nici pentru a convinge pe cineva, ceva, cum ar fi… că pentru unii, Biserica e pur și simplu un loc de curățire sufletească așa cum pentru unii cluburile sunt relaxare sau shopping-ul, binedispunere.

Scriu ca un om care-și păstrează duminicile pentru a-și potoli dorul de Dumnezeu și dragul de el.

Scriu din perspectiva uneia care, fără supărare, a citit suficiente cărți, încăt să-și permită să afirme că deși merge la Biserică, nu-i spălată pe creier.

Scrie aici o rockeriță care a făcut în cei optișpe ani ai ei destule head-bang-uri: iară pentru cei care nu știți ce-i headbang-ul, e acea mișcare ”satanistă” a capului, când acesta se îmbată de euforia chitării, a bass-ului și a tobelor, când din toți rărunchii îți vine să urli și-l găsești pe Dumnezeu în nervul rock-ului -muzică pentru care, necesită o capacitate intelectuală suficientă ca să o poți înțelege.

Scriu ca una care anul ăsta de Halloween s-a deghizat.

Scriu ca o fată care ultima oară când a ajuns într-un club (rock), a flirtat nu numai cu Bacchus ci și cu un tip, pe care, în urma combinației dintre rock și vodkă, a crezut că-i Kurt Cobain și s-a jucat cu el bing, bam, bum; dacă pierdea, o săruta. A sărutat-o.( Am simțit că un astfel de păcat se șterge la fel de greu ca un W.C. public. )

Scriu ca una, care, până mai ieri-alatăieri, înjura preoțimea cu tot alaiul ei cu tot.

Scriu ca una, care, a citit de la Freud până la Blaise Pascal, de la Dostoievksi până la ”poeții blestemați”, d-alde Baudelaire și Verlaine, până l-a găsit în sfârșit și pe Steihndardt, Baștovoi, Bartolomeu Anania, Petre Țuțea și câți și mai câți…, dar n-are rost, că doară asta nu-i o paradă a câte am citit! Ci e un argument care arată că am auzit și de geniile astea chiar dacă merg la Biserică.

Și-n fine, scriind în calitate de rockăriță-ortodoxă-cu credință în Dumnezeu-frecventatoare de cluburi-satanistă ce se roagă-mergătoare la Biserică, vă zic, că-n primul rând, până și exprimarea este greșită. Cum ar putea o instituție să spele un creier?

Pentru credincioșii care sunt totuși de părere că Biserica este splătoare de creier, zic: Vedeți în Biserică menirea ei -aceea că este Casa Lui Dumnezeu.  Ș-apoi… când mergi la Biserică, nu mergi să-l judeci pe cutare preot, să-l blamezi pe Patriarh, să te uiți instigator la straiele preoțimii, la lux sau mașini de fiță. Fiecare-și poartă crucea! Tu mergi să te rogi, să fii tu și Dumnezeu într-o dimineață de duminică, când după o săptâmănă de luptă cu diavolul pe câmpul de bătălie al sufletului, faci inventarul păcatelor cu Dumnezeu, analizezi socotelile, ș-apoi… ești iertat cât să pornești la drum pentru înc-o săptămână. Și credeți-mă, că-i mare iertarea Lui…!
Să fim clar înțeleși că este vorba aici de Biserică, nu de preoți. A blama Biserica în contextul tragediei în care ne aflăm ca popor, este un semn al prostiei, al neînțelegerii, al necredinței și denotă faptul că nici măcar acum, nu știm să apucăm problema de unde trebuie.

Iar pentru necredincioșii care n-au gustul Bisericii, care judecă de dragul de a judeca, care văd în Biserică pe preoțeii fanatici -pe care nu mă bag să-i judec-, fără ca să știe că adevăratul har nu acolo trebuie căutat la fel cum adevărata judecată nu astfel se face. Lumea vede în Biserică preoțimea. Lumea vede în preoți luxul, fălirea, falsa smerenie și mercedesurile. Dar puțini dintre cei care afirmă cu tărie că ”Biserica spală creiere”, au căutat în locurile în care, preoții preoți supraviețuiesc. Luați drept reper vorbele patriarhului: ”Lumea să vină la biserică, nu la club”, ca și cum e literă de lege iar judecata e musai să pornească de aici. Greșit! Ei, uite, că în pofida a ceea ce zice el, merg și la club și la Biserică. Și asta nu mă afectează cu nimic. Bine că spală Biserica creierele, dar raportând Biserica la cluburi, s-ar putea ca în cluburi să fie mai multă spălare ca nicăieri….!
Toată lumea spune: Vrem spitale, nu biserici! Dar nimeni nu spune câte spitale sunt, și câte baruri și cârciumi…
Criticați Biserica când ea este Dumnezeu și e rugăciune. Iar cei care nu înțeleg și nu văd asta, să mă scuze, dar să-și țină naibii gura.

Știți cum am scris asta? Ca și cum un prieten de-al meu e cât pe ce să fie dat afară din propria lui casă, împotriva voinței lui, lăsat al nimănui, în stradă, în plină iarnă! Scriu ca și cum Dumnezeu e prietenul meu cel mai bun, pentru care sar și la bătaie, (dacă e nevoie, vorba vine) pentru ca El să-și păstreze Casa și Locul.

#colectiv

59c8718cc8664ad0b346e7554f2784f7