Toamna nu-i decât sufletul primăverii în doiul unei dureri. Cine zice că primăvara este datoare omului să fie întotdeauna frumoasă și binevoitoare? E splendidă, nu doar frumoasă, dar în același timp are dreptul la suferință, întocmai ca orice ființă de pe pământ. Căci câtă toamnă-i, Doamne, în fiecare om…
Gândul ăsta mi s-a născut astăzi în ora de filozofie, deși proful meu, văzându-mă cu ochii pironiți pe geam, mi-a spus că filozofia nu se face așa, uitându-mă după cai verzi pe pereți. Mă rog. Je m’en fiche! Pentru că vorbeam despre natura umană, despre Sarte, Blaise Pascal, Blaga, Platon, Descartes, m-a întrebat ce este omul. Și pentru că pe mine educația primită-n școli m-a învățat să citez, nu să gândesc pentru mine însămi, am deschis sertărașul memoriei vrând să-i citez pe unul dintre filozofii de mai sus. Haaai Cătă, citează repede să pari deșteaptă c-apoi te ia profu de proastă… Sartre…nuuu, ăsta-i cu ateismul existențialist, zice că omu-i nedefinibil… Blaga, ah, aș putea doar că, nu, nu azi… Altul…Bergson? Nu, nu-mi place teoria lui… Da numai haide deschide naibii gura și încearcă să fii filozoafă… BLAISE PASCAL!
-Sunt un nimic, în comparație cu infinitul. Sunt tot, în comparație cu neantul, răspund c-un glas emfatic, ca și cum eu aș fi fost născocitoarea acestei idei!
-Cine a zis asta? ( V-am zis? Sistemul de învățământ m-a învățat bine. Ce-ar fi fost dacă aș fi dat un răspuns propriu? Răspuns nul. Dar să-l citezi pe Blaise Pascal, asta e cevaaaaaa!)
-Blaise Pascal. Și tot el a spus că omul nu este decât o trestie, cea mai slabă natură, dar este o trestie cugetătoare.
-Și ce înseamnă asta? (Zic, hoopa, mi se cere să gândesc?)
-Înseamnă că măreția omului este gândirea. Că omul poate fi strivit de Univers, că omul se îndoaie după cum bate vântul, că poate fi ridicat spre cer și doborât la pământ. Dar gândirea lui îl salvează, îl definește.
-Dar tu cine ești? (Uuuuuups! Cine-s, Doamne, eu?)
-Când o să aflu am să vă răspund. Dar se poate să-mi ia câțiva ani buni, câteva experiențe zdravene, câteva căutări epuizante, până să mă găsesc și să aflu cine sunt.
-Eu tre-să-ți pun notă.
-Și dacă nu știu cine sunt, ce vreți? De unde să am habar cine sunt, la 18 ani? Unii oameni mor fără să afle cine au fost ei cu adevărat. Nu suntem noi un haos, o îngrămădire de contradicții? Că doar așa zice Blaise Pas..
-Da bine, stai jos.
Când am ajuns acasă m-am gândit că aș fi putut să-i răspund că pe mine mă definește zestrea mea genetică. Pe bune. Pentru că în afară de faptul că eu, definindu-mă într-un mod banal, habar n-am cine naibii sunt, pentru că singura certitudine pe care o am cu privire la apariția mea, este c-am fost făcută din Dragostea Lui Dumnezeu și deci, frumusețea ființei mele constă în a-L purta pe Dumnezeu în suflet, și că din dragul Lui de mine i-a îndemnat pe ai mei părinți să-și unească iubirile și așa m-am ivit eu  în lume din Iubire și Adevăr… Eu mai mult de atât nu știu. Dar zestrea mea e tot ce am. Mă recomandă genele mele.
Eu sunt copilul sărutat numai în somn. Am mâinile, mersul, trăsăturile mamei mele, care oricum, e de-o mie de ori mai frumoasă decât mine, căci ea-i frumoasă sufletește. Am caracterul tsunamic al tatălui meu, am avida lui cunoaștere de tot și de toate. Eu sunt glasul și ochii bunicului meu. Eu port poezia și nebunia neamului meu. Sunt sinceritatea frustă a bunicii. Sunt copilul care-n burtă la mama îi loveam pântecele când ei ascultau rock, Iris. Sunt tot ce mama mea nu va fi niciodată, Slava Domnului, -mândrie, orgoliu, deznădejdi- sunt tot ce tatăl meu a fost vreodată – un vulcan gata să erupă în cel mai fantastic mod, o minte ascuțită, un suflet bun învelit și rușinos ce nu vrea să arate slăbiciune. Sunt străbunica mea cea supărăcioasă și răutăcioasă, băgăcioasă în toate cele. Dar mă-ndulcește blândețea bunicului meu, celălalt, despre care scriu rar deși mă sufoc de dor, doar pentru că l-am cunoscut prea puțin la o vârstă prea fragedă… Și mai sunt oglinda soră-mii.
Eu mă trag din romani, din mihaiviteji, din ștefanimari, din sfinți ai închisorilor, mă trag dintr-un popor ș-am descălecat într-o țară iubită de Steihdardt cu cea mai ortodoxă iubire. Mă trag din oameni ce-au suferit pentru păcatele țării ș-au murit pentru conducători idioți într-o moarte martiră. Mă trag din Eminescu și Nichita, din Nicolae Iorga și Noica, mă trag din Vasile Voiculescu și da, din Arsenie Boca, mă trag din oameni de neam. Din oameni nobili cu credintă. Mă trag din neamul meu și neamul românesc. Mă trag din părinți, bunici și iau asupra mea păcatele generațiilor trecute. Dar mândră sunt de zestrea mea genetică.

wpid-illustrationhandslandscapesurrealartdesign-d766d79210b4927ec8ff1e3c053239a9_h

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s