1920x1080

Mă-ntorc spre casă cu autobuzul aproape gol, obosită, flămândă, dornică să-mi culc corpul într-un pat călduros. N-am mâncat nimic toată ziua și mi-e frig. Am mâinile reci -dar mâinile mi-s reci întotdeauna; au înghețat și ele de atâta singurătate, de-atâta vreme de când nu s-au mai culcat într-alte mâini mai calde. Pe geamul murdar al auotobuzului picură un dulce amurg… privesc cerul și-n căști îmi cântă Mi-e dor de ochii tăi adânci… Tata mi-a povestit că de când a murit bunicul, s-a întâmplat ca de fiecare dată când ajungea în satul său natal, Giurgeni, să-nceapă Ioana Radu să cânte pentru el, dorul de ochii în care se scaldă mări adânci… Am impresia că pe pânza aurie a nemărginirii, bunicul stă cățărat pe-un nor făcându-mi un semn bărbătesc cu mâna. Doi sori într-un apus: soarele și bunicul.
Ar trebui să mă încerce tristețea sau măcar nostalgia. Dar eu nu simt decât bucurie. Asta pentru că îmi memorez sentimentele.
De ce și când am ales să învăț pe de rost ce simt

S-ar putea să sune amuzant, dar da, m-am obișnuit să-mi memorez sentimentele. Să le țin minte ca pe o poezie. Fac asta pentru că nu vreau ca nimeni să pericliteze frumusețea a ceea ce am simțit odată, să nu-mi strivească nimeni autenticitatea unui sentiment. Nici timpul. Nici moartea. Nici viața. Oamenii vin și pleacă, prieteniile se rup, moartea își joacă rolul, distanța-i umedă, rece, iubirile mor… dar de ce să uit ceva ce altădată mi-a adus fericirea? De ce să-mi sluțească toate astea frumusețea a ce a fost pe vremuri…? Ș-atunci, încep să recit cu sufletul poezia unui sentiment iar pe limbă mi se îndulcesc șoaptele și cuvintele, și-n suflet herghelii de amintiri vii mi-aleargă… Doar că amintirile ținute minte cu sufletul nu sunt ca cele ținute cu mintea. Ele dor într-un mod pur, ele nasc dor care doare dar într-un mod frumos. Ele nu înrăiesc. Ele fericesc.
Am început să-mi memorez amintirile când mi-am pierdut cea mai bună prietenă. Încep să cred că e mai dureros când oamenii-ți sunt furați de viață, și nu de moarte. Să știi că un om locuiește într-un bloc de alăturea-ți, dar să nu vă mai vorbiți. Să știi c-ai împărțit cu un om nu numai patul, mâncarea, casa, drumul către școală, canapeaua dintr-un bar, jumătatea unui scaun ca să-i faci loc… dar și amintirile din care vă hrăniți cu aceeași gură sufletească, aceleași secrete cu care toată viața vă cocoșați sufletul, și mai ales…aceeași prietenie. Fiindcă într-o prietenie e nevoie de doi. Ca în dragoste. Începusem să mă învrăjbesc, să urăsc din cauza durerii, să plâng căci cel mai bun prieten devenise trădător, să dau naibii zece ani, să-i înstrăinez într-o clipă de neatenție… Ș-atunci mi-am zis: iartă. Bineînțeles că un suflet ca al meu nu iartă imediat, păcatele mele, dar când am iertat-o, s-a făcut loc în mine. Acum când mă gândesc la ce a fost, încerc să storc din prietenia noastră numai momentele frumoase: râsetele, mersul de mână de la școală în clasele I-IV, temele făcute împreună, weekendu-rile, bețiile, lacrimile, bucuriile, tristețile, Dunărea. Eu. Ea. Tot. Nimic.
Poezia a ce simt pe bunicul e mai mult decât o poezie de-a lui Eminescu. Pentru mine. Când mă gândesc la el, recit odaia mică în care scria poezii și locul unde pentru prima oară am cântat ș-am aflat primul talant pe care mi l-a dat Dumnezeu: glasul… Când eram copil odată… mii de sărutări mi-ai dat, dar acum nu-mi dai niciuna…Ești femeie. Sunt bărbat. Recit nopțile de iarnă când cu glasu-i dulce ne aduna în jurul focului care trosnea, recitându-ne, povestindu-ne, încântându-ne… Multă vreme am trăit cu impresia, copil fiind, că fericirea e o noapte de iarnă geroasă, stând la gura sobei, la lumina lumânării, ascultându-l pe bunicul…
Astăzi, unii din prietenii mei s-au împrăștiat în toată țara cocoșându-mi sufletul de dor. Recit și poezia sentimetelor pentru ei: recit mesajele din fiecare dimineață de liceu Cafea la Robert?, recit tot rock-ul și țigările, recit cafele și-mi recit josnica ”gândire în afara cutiei”, recit împlinirea celor optișpe ani ai mei și beția cu ei, recit Dunărea, recit râsetele, recit dorul dulce.
Odată, m-am îndrăgostit de un băiat. A doua zi a plecat la mii de kilometri distanță de mine. Recit și pentru el o dragoste netrăită, un sărut nenăscut dar visat, un dans într-o singură noapte, un an de conversații nocturne, un băiat pe care nici măcar nu l-am iubit, dar îi recit amintirea. Pentru că mi-i dragă. Pentru că eu tot ce țin minte cu sufletul, nu uit niciodată. Pentru că pentru mine, așa cum într-un amurg pot să văd doi sori, așa pot și cu sufletul să iubesc și să țin minte mulți oameni. Cel mai sănătos obicei e să-ți memorezi sentimentele.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s