Ce de foc are nevoie de apă

În țara mea e doliu. Poporul plânge, oameni pier.
Cimiterele sunt pline. Azi drumul duce către cer.
Alții se nasc, alții se duc, alții cer îndurare morții,
pe cine să îndreb ”de ce?”, să fie vina sorții?

În bucureștii cei frumoși miroase a pieire,
trimite, Doamne, în lume, a ta dumnezeire!
Focul naște foc, moartea rămâne moarte
copii se luptă între ei ca viața s-o mai poarte.

Tinereți se sting, douăzeci și șapte…
prin spitale se fac negustorii deșarte…
La licitație se scoate viața și toți vor să renască
copii azi tineri, ce-ar vrea și ei s-albească…

Ce noapte este azi, ce octombrie prost,
ce dată păgână, o-nvăț pe de rost.
ce de morți, morții-și îngroapă,
ce de foc are nevoie de apă…
Ia-i, Doamne, la Tine, și dă-le viața ce-au pierdut-o
și dă-le veșnicie, și bătrănețea care-au vrut-o!
Dă, Doamne, mângâiere celor ce-și îngroapă morții,
Dă, Doamne, deșteptarea-n lume, să nu murim ca proștii!

images (1)

Advertisements

Zestrea mea genetică

Toamna nu-i decât sufletul primăverii în doiul unei dureri. Cine zice că primăvara este datoare omului să fie întotdeauna frumoasă și binevoitoare? E splendidă, nu doar frumoasă, dar în același timp are dreptul la suferință, întocmai ca orice ființă de pe pământ. Căci câtă toamnă-i, Doamne, în fiecare om…
Gândul ăsta mi s-a născut astăzi în ora de filozofie, deși proful meu, văzându-mă cu ochii pironiți pe geam, mi-a spus că filozofia nu se face așa, uitându-mă după cai verzi pe pereți. Mă rog. Je m’en fiche! Pentru că vorbeam despre natura umană, despre Sarte, Blaise Pascal, Blaga, Platon, Descartes, m-a întrebat ce este omul. Și pentru că pe mine educația primită-n școli m-a învățat să citez, nu să gândesc pentru mine însămi, am deschis sertărașul memoriei vrând să-i citez pe unul dintre filozofii de mai sus. Haaai Cătă, citează repede să pari deșteaptă c-apoi te ia profu de proastă… Sartre…nuuu, ăsta-i cu ateismul existențialist, zice că omu-i nedefinibil… Blaga, ah, aș putea doar că, nu, nu azi… Altul…Bergson? Nu, nu-mi place teoria lui… Da numai haide deschide naibii gura și încearcă să fii filozoafă… BLAISE PASCAL!
-Sunt un nimic, în comparație cu infinitul. Sunt tot, în comparație cu neantul, răspund c-un glas emfatic, ca și cum eu aș fi fost născocitoarea acestei idei!
-Cine a zis asta? ( V-am zis? Sistemul de învățământ m-a învățat bine. Ce-ar fi fost dacă aș fi dat un răspuns propriu? Răspuns nul. Dar să-l citezi pe Blaise Pascal, asta e cevaaaaaa!)
-Blaise Pascal. Și tot el a spus că omul nu este decât o trestie, cea mai slabă natură, dar este o trestie cugetătoare.
-Și ce înseamnă asta? (Zic, hoopa, mi se cere să gândesc?)
-Înseamnă că măreția omului este gândirea. Că omul poate fi strivit de Univers, că omul se îndoaie după cum bate vântul, că poate fi ridicat spre cer și doborât la pământ. Dar gândirea lui îl salvează, îl definește.
-Dar tu cine ești? (Uuuuuups! Cine-s, Doamne, eu?)
-Când o să aflu am să vă răspund. Dar se poate să-mi ia câțiva ani buni, câteva experiențe zdravene, câteva căutări epuizante, până să mă găsesc și să aflu cine sunt.
-Eu tre-să-ți pun notă.
-Și dacă nu știu cine sunt, ce vreți? De unde să am habar cine sunt, la 18 ani? Unii oameni mor fără să afle cine au fost ei cu adevărat. Nu suntem noi un haos, o îngrămădire de contradicții? Că doar așa zice Blaise Pas..
-Da bine, stai jos.
Când am ajuns acasă m-am gândit că aș fi putut să-i răspund că pe mine mă definește zestrea mea genetică. Pe bune. Pentru că în afară de faptul că eu, definindu-mă într-un mod banal, habar n-am cine naibii sunt, pentru că singura certitudine pe care o am cu privire la apariția mea, este c-am fost făcută din Dragostea Lui Dumnezeu și deci, frumusețea ființei mele constă în a-L purta pe Dumnezeu în suflet, și că din dragul Lui de mine i-a îndemnat pe ai mei părinți să-și unească iubirile și așa m-am ivit eu  în lume din Iubire și Adevăr… Eu mai mult de atât nu știu. Dar zestrea mea e tot ce am. Mă recomandă genele mele.
Eu sunt copilul sărutat numai în somn. Am mâinile, mersul, trăsăturile mamei mele, care oricum, e de-o mie de ori mai frumoasă decât mine, căci ea-i frumoasă sufletește. Am caracterul tsunamic al tatălui meu, am avida lui cunoaștere de tot și de toate. Eu sunt glasul și ochii bunicului meu. Eu port poezia și nebunia neamului meu. Sunt sinceritatea frustă a bunicii. Sunt copilul care-n burtă la mama îi loveam pântecele când ei ascultau rock, Iris. Sunt tot ce mama mea nu va fi niciodată, Slava Domnului, -mândrie, orgoliu, deznădejdi- sunt tot ce tatăl meu a fost vreodată – un vulcan gata să erupă în cel mai fantastic mod, o minte ascuțită, un suflet bun învelit și rușinos ce nu vrea să arate slăbiciune. Sunt străbunica mea cea supărăcioasă și răutăcioasă, băgăcioasă în toate cele. Dar mă-ndulcește blândețea bunicului meu, celălalt, despre care scriu rar deși mă sufoc de dor, doar pentru că l-am cunoscut prea puțin la o vârstă prea fragedă… Și mai sunt oglinda soră-mii.
Eu mă trag din romani, din mihaiviteji, din ștefanimari, din sfinți ai închisorilor, mă trag dintr-un popor ș-am descălecat într-o țară iubită de Steihdardt cu cea mai ortodoxă iubire. Mă trag din oameni ce-au suferit pentru păcatele țării ș-au murit pentru conducători idioți într-o moarte martiră. Mă trag din Eminescu și Nichita, din Nicolae Iorga și Noica, mă trag din Vasile Voiculescu și da, din Arsenie Boca, mă trag din oameni de neam. Din oameni nobili cu credintă. Mă trag din neamul meu și neamul românesc. Mă trag din părinți, bunici și iau asupra mea păcatele generațiilor trecute. Dar mândră sunt de zestrea mea genetică.

wpid-illustrationhandslandscapesurrealartdesign-d766d79210b4927ec8ff1e3c053239a9_h

Cum am început să-mi memorez sentimentele

1920x1080

Mă-ntorc spre casă cu autobuzul aproape gol, obosită, flămândă, dornică să-mi culc corpul într-un pat călduros. N-am mâncat nimic toată ziua și mi-e frig. Am mâinile reci -dar mâinile mi-s reci întotdeauna; au înghețat și ele de atâta singurătate, de-atâta vreme de când nu s-au mai culcat într-alte mâini mai calde. Pe geamul murdar al auotobuzului picură un dulce amurg… privesc cerul și-n căști îmi cântă Mi-e dor de ochii tăi adânci… Tata mi-a povestit că de când a murit bunicul, s-a întâmplat ca de fiecare dată când ajungea în satul său natal, Giurgeni, să-nceapă Ioana Radu să cânte pentru el, dorul de ochii în care se scaldă mări adânci… Am impresia că pe pânza aurie a nemărginirii, bunicul stă cățărat pe-un nor făcându-mi un semn bărbătesc cu mâna. Doi sori într-un apus: soarele și bunicul.
Ar trebui să mă încerce tristețea sau măcar nostalgia. Dar eu nu simt decât bucurie. Asta pentru că îmi memorez sentimentele.
De ce și când am ales să învăț pe de rost ce simt

S-ar putea să sune amuzant, dar da, m-am obișnuit să-mi memorez sentimentele. Să le țin minte ca pe o poezie. Fac asta pentru că nu vreau ca nimeni să pericliteze frumusețea a ceea ce am simțit odată, să nu-mi strivească nimeni autenticitatea unui sentiment. Nici timpul. Nici moartea. Nici viața. Oamenii vin și pleacă, prieteniile se rup, moartea își joacă rolul, distanța-i umedă, rece, iubirile mor… dar de ce să uit ceva ce altădată mi-a adus fericirea? De ce să-mi sluțească toate astea frumusețea a ce a fost pe vremuri…? Ș-atunci, încep să recit cu sufletul poezia unui sentiment iar pe limbă mi se îndulcesc șoaptele și cuvintele, și-n suflet herghelii de amintiri vii mi-aleargă… Doar că amintirile ținute minte cu sufletul nu sunt ca cele ținute cu mintea. Ele dor într-un mod pur, ele nasc dor care doare dar într-un mod frumos. Ele nu înrăiesc. Ele fericesc.
Am început să-mi memorez amintirile când mi-am pierdut cea mai bună prietenă. Încep să cred că e mai dureros când oamenii-ți sunt furați de viață, și nu de moarte. Să știi că un om locuiește într-un bloc de alăturea-ți, dar să nu vă mai vorbiți. Să știi c-ai împărțit cu un om nu numai patul, mâncarea, casa, drumul către școală, canapeaua dintr-un bar, jumătatea unui scaun ca să-i faci loc… dar și amintirile din care vă hrăniți cu aceeași gură sufletească, aceleași secrete cu care toată viața vă cocoșați sufletul, și mai ales…aceeași prietenie. Fiindcă într-o prietenie e nevoie de doi. Ca în dragoste. Începusem să mă învrăjbesc, să urăsc din cauza durerii, să plâng căci cel mai bun prieten devenise trădător, să dau naibii zece ani, să-i înstrăinez într-o clipă de neatenție… Ș-atunci mi-am zis: iartă. Bineînțeles că un suflet ca al meu nu iartă imediat, păcatele mele, dar când am iertat-o, s-a făcut loc în mine. Acum când mă gândesc la ce a fost, încerc să storc din prietenia noastră numai momentele frumoase: râsetele, mersul de mână de la școală în clasele I-IV, temele făcute împreună, weekendu-rile, bețiile, lacrimile, bucuriile, tristețile, Dunărea. Eu. Ea. Tot. Nimic.
Poezia a ce simt pe bunicul e mai mult decât o poezie de-a lui Eminescu. Pentru mine. Când mă gândesc la el, recit odaia mică în care scria poezii și locul unde pentru prima oară am cântat ș-am aflat primul talant pe care mi l-a dat Dumnezeu: glasul… Când eram copil odată… mii de sărutări mi-ai dat, dar acum nu-mi dai niciuna…Ești femeie. Sunt bărbat. Recit nopțile de iarnă când cu glasu-i dulce ne aduna în jurul focului care trosnea, recitându-ne, povestindu-ne, încântându-ne… Multă vreme am trăit cu impresia, copil fiind, că fericirea e o noapte de iarnă geroasă, stând la gura sobei, la lumina lumânării, ascultându-l pe bunicul…
Astăzi, unii din prietenii mei s-au împrăștiat în toată țara cocoșându-mi sufletul de dor. Recit și poezia sentimetelor pentru ei: recit mesajele din fiecare dimineață de liceu Cafea la Robert?, recit tot rock-ul și țigările, recit cafele și-mi recit josnica ”gândire în afara cutiei”, recit împlinirea celor optișpe ani ai mei și beția cu ei, recit Dunărea, recit râsetele, recit dorul dulce.
Odată, m-am îndrăgostit de un băiat. A doua zi a plecat la mii de kilometri distanță de mine. Recit și pentru el o dragoste netrăită, un sărut nenăscut dar visat, un dans într-o singură noapte, un an de conversații nocturne, un băiat pe care nici măcar nu l-am iubit, dar îi recit amintirea. Pentru că mi-i dragă. Pentru că eu tot ce țin minte cu sufletul, nu uit niciodată. Pentru că pentru mine, așa cum într-un amurg pot să văd doi sori, așa pot și cu sufletul să iubesc și să țin minte mulți oameni. Cel mai sănătos obicei e să-ți memorezi sentimentele.

Aş vrea să nu strivesc nici eu corola de minuni a lumii

După părerea mea, poezia... Mnu.
În opinia mea, ceea ce Blaga vrea să evidențieze es.. Nu, nici așa…
Consider că filozofia blagiană…, oh, sună tâmpit, sună ca un text argumentativ. Să le ia naiba de texte argumentative și de conectori și de argumente și de tot!
Părerea mea este că… Băi dar da-o-n-colo de treabă. Părerea mea-i la fel de anemică, de infirmă ca un bătrân nefericit ce-și târăște existența într-un scaun cu rotile…
…umila mea opinie pe care oricum nimeni nu mi-a cerut-o și nimeni n-o așteaptă, este necesară doar fiindcă dă bine la eseu și la BAC… Apăi ce dracu, biata mea părere, din ditamai eseul de nu știu câte pagini, se găsește la sfârșit, scofâlcită, într-un amărât de paragraf înghesuit printre rânduri, ca să aibe loc alde Manolescu și restul criticilor să-și lăfăie cuvintele în eseul MEU care nu este al meu oricum, așa că, vă-ntreb, sau mă-ntreb, de ce în schemuța idioată a eseului – pe care abia aștept s-o calc în picioare, s-o terfelesc pentru că ani de-a rândul mi-a terfelit și ea mie gândirea și mi-a sugrumat toate ideile… dar asta după ce mă văd cu BAC-ul luat-  mi se mai cere și opinia… ? Cre-că numai așa…din bun simț pentru dintr-ăștia ca mine care au și ei ceva de spus…

Știți cum mi-aș începe eseul? Mulțumindu-i în gând lui Blaga pentru genialitatea sa, întâi, ș-apoi mi-aș lăsa cuvintele bete și-mpleticite de-atâta poezie să curgă sub forma asta: Ei bine, Blaga, mi-aș dori să pot și eu, asemeni ție, care atât de mândru ți-așterni sinele la început de poezie, și grăiești c-un dulce emfatism cum tu… tu nu strivești corola de minuni a lumii… Să mă las așa să gust din dulcea și misterioasa simfonie a lumii. Să nu fiu și eu asemeni celorlalți, să sugurum tainele ascunsului, ci să fiu asemeni ție, să sporesc a lumii taină… A nu strivi corola de minuni a lumii este cel mai eroic act de credință și de acceptare a tainei Universului. Cel puțin, în asta constă umila mea părere. A nu strivi corola de minuni a lumii înseamnă să nu strivești minunea divină. În astă lume, suntem cu totul părăsiți de Dumnezeu, dar, parafrazându-l pe Steinhardt, această părăsire este totododată semnul suprem al existenței ș-al dragostei lui Dumnezeu. El se retrage ca un gentleman -ne aduce pe pământ ș-apoi, făcând o plecăciune, se ridică, își pune pălăria și pleacă, fără să ceară vreo răsplată, ci poate…doar să ne-amintim de El- în chip absolut, lăsându-ne deplina îndrăzneală a actului nostru de credință. Ce-are a face cu corola de minuni a lumii? Păi are. Corola de minuni a lumii e Dumnezeu și tainele sale. Nu sugruma tainele scăldate în întunericul neștiinței, ci iubește-le… iubește ca și Blaga, și flori și ochi și buze și morminte…
Nu căuta cu a ta gândire să ucizi…
florile, nu căta ca un bezmetic să deslușești tu tainele naturii, nici frumusețea ce zace într-o plăpândă floare, dar lăsat de Dumnezeu ca simbol al purității ș-al prospețimii…
…nici ochii nu-i întuneca vrând să le descoperi taina, sfârtecându-i, pătrunzându-le ascunsul…
…nici de pe buze nu-ncerca să smulgi tu adevărul, să-l furi, să-l culci în mintea ta ș-apoi să-l lași fără suflare sugrumat de alte și alte gânduri… căci ce-i gândirea decât o breaslă de gânduri ce se nasc și pier și se omoară între ele?… si ce-i altceva decât o anarhie ș-un genocid al gândurilor asupra altor gânduri?
…și mai ales… în morminte zace darul dureros al morții, care-i dat de Dumnezeu așa cum ți-e dată și viața… și nu gândi că moartea-i suferință… căci de la Dumnezeu vine să te purifice ca tot Dumnezeu te mângâie apoi…
Iar, lumina… S-ar putea să fie vorba de Lumina Divină, prima pe care a lăsat-o Dumnezeu pe pământ. Lumina poetului este Lumina Divină, e cea a sfântului mister, cea care preschimbă neînțelesurile în neînțelesuri și mai mari… dar numai sub ochii săi, care acceptă cu seninătate ca lumea nu-i decât o suită de simboluri, de mistere, de taine, care înțelege că revelația adevărului se naște în toiul detașării de tot și de toate, dar mai ales vine în urma înțelegerii că prin Lumina Adevărată, care aparent sporește bezna, lăsând intactă  corola de minuni a lumii, prin ea, prin credința în ea, adevărul se va ivi.
Iartă-mă, Blaga, dacă tu nu asta ai vrut să spui prin poezia ta. Iartă-mă c-atât e tot ce pot să înțeleg acum. Dar tu ești cel ce spune că Dumnezeu a făcut lumea din bucuria de a face-o, și tot tu, la rândul tău, te bucuri de bucuria Lui, iubind și flori și ochi și buze și morminte, și mulțumindu-te să nu-I strivești corola de minuni a lumii.

635781

Nu sunt tristă. Sunt bacoviană.

Știi ce cred eu? Ce crezi tu? mă-ntreb eu însămi și tot eu îmi răspund. Lăsându-mi privirile să zăbovească pe geamul murdar, mă gândesc că pe acolo prin Cer, Dumnezeu i-a încredințat lui Bacovia ziua asta de duminică și i-a spus: Ia mă, de zugrăvește un octombre colo jos, pe pământ… ș-apoi, tristul de Bacovia începu: și schiță din vorbe un cer de plumb, creionat cu mină cenușie, ș-un parc devastat, fatal, mâncat de cancer și fitzie… ș-apoi tristul, dădu ploaie și-ncepu de cu noapte să plângă norii plumburii cu lacrimi vinete ș-amare… și se gândi să pornească vântul să bată cu frunze ude, să rupă toamna afișe și flori și dădu frig pe pământ… Și începură copacii să ofteze … și-i frig… și burează…Și-mi trimise mie nervi de toamnă să-mi tocească creierii și așa obosiți, în stare să țeasă numai gânduri telegrafice… Și tremur, tremur, tremur…

Auzi? mă-ntreb eu pe mine însămi și tot eu îmi răspund. Și când Dumnezeu a văzut câtă tristețe a zugrăvit Bscovia-n lume, ce-a zis? Păi ce să zică…  când l-a lăsat să poetizeze astă zi de duminică, cred că El se aștepta să vadă atâta cenușiu… apăi Bacovia-i de plumb… Dar tu crezi că Bacovia e în Rai? zic… și răspund: nu știu, sper. Mă, dar dacă totuși nu există Raiul, atunci ei unde sunt? Unde se duc toți cei care se duc…? Auzi, nu știu! De unde să știu eu? Dar dacă aleg să părăsească lumea asta, apoi sigur nu s-or duce într-un loc mai rău ca ăsta…
Știi ce-mi vine acum în minte… Hm? Ți-amintești gerul de iarna trecută, cu cer oțelit, când urla crivățul noaptea, scoțând note îngrozitoare, și voisei să te plimbi pe afară, să-ți sfâșie iarna trupul golaș cu dinții de platină, să te strângă-n brațe gerul aspru și sălbatic cu jale? apoi… ai început dintr-o dată să plângi și pe obrajii tăi, deveniți un rece așternut, începuseră fulgii să cadă, contopindu-se cu lacrimile tale și se iubeau… Ei? Ziua aia cine o fi vopsit-o? apăi eu zic că ziua aia a fost un pastel și trebuie să fi fost Alecsandri… Da mi-amintesc că în ziua aia m-am întors acasă ș-am stat la gura sobei cu Stănescu, și de frig, m-am învelit într-o speranță se-nveleşte soba nou zidită în reliefuri de faianţă cu focul pururi logodită… Ș-am petrecut în dulcele stil clasic…

Auzi? Aud… Dar tu chiar crezi că Dumnezeu are nevoie de Bacovia sau de Alecsandri ca să facă din lume un pastel? Nu, normal că nu… Îmi place doar să-mi imaginez…
Ei și? Ce faci în seara asta de duminică pictată-n cuvinte de Bacovia? Ce să fac, las întunericul să-mi pătrundă în dormitor și cad într-un somn de plumb… căci picurându-mi pe gene oboseala și frigul alergându-mi prin vene, mi-atârnă aripile de plumb și sufletul mi-i îmbrăcat în funerar veșmânt…și vreau să dorm… Și nu ești tristă? Nu sunt tristă. Sunt bacoviană.

autumn_pain_by_i_see_faces-d4i6hnq

Cei ce nu mor, nici nu se nasc

 

Cad frunze moarte, cad picături bolnave din nori de plumb,
Se spală moartea-n cimitir…Eu tot mai tristă sunt.
Bat clopote în depărtare a moarte și-a durere,
Tot în genunchi mă plec și cânt, cer ploii mângâiere.
Au ruginit din nou copacii și iarba pe pământ,
A ruginit și al meu suflet. Așa ce bate-un vânt…
Cad pașii-mi morți prin cimitirul gol…
Spre cer îmi ridic ochii, cad lacrimi rostogol.
Se frânge-n mine viața ș-am suflet de neom,
Rămân pustie-n gânduri, și tare-aș vrea să dorm…
Ascult Vivaldi, ”Toamna”. Pământul încă-i cald.
Un aer rece vine…În vise moi mă scald…
Azi dragoste cu vântul nu mai fac. Nu mă iubesc cu cerul.
Azi pace-n mine cer, să-mi încălzească gerul…
Cu-o inimă virgină, și trupul mi-e la fel…
N-aș vrea oricum, să fiu cumva altfel.
Mă plimb prin cimitr. Aici somnul e moarte,
sau moartea este somn? Sau ce le mai desparte?
Se țese-n a mea minte, un gând ca de damasc,
Cei ce nu mor, nici măcar nu se nasc…
Un gând firav trimit în zbor, călare pe un nor…
E-un gând beat, împleticit, făcut din drag și dor.
Îmi e tristețe, îmi e durere…
Viaţa mea ce se trece fără a mea vrere.

autumn-8