Nu vreau să scriu de dragul de a scrie. Ci scriu pentru că am ceva de spus or pentru că trebuie să mă confesez sfetincului meu: hârtia, despre care am crezut întotdeauna că-i cu mult mai răbdătoare decât oamenii. Doar că de la o vreme încoace nu prea am ce să scriu și n-aș vrea cumva să fac risipă de cuvinte. Dar poate că-n seara asta îmi scriu chiar mie. Mi-ar plăcea să-i scriu unui prieten, dar nu prea am cui. Nu că n-aș avea prieteni, doar că din câți prieteni am habar n-am câți mi-ar suporta greutatea sufletească. Sau măcar de m-ar înțelege cineva. Eh, eu mi-s artistă. Și știi cum e cu artiștii, ei sunt mai neînțeleși. Glumesc. Nici măcar artistă nu-s. De parcă eu mai știu ce sunt, parcă-s de toate și parcă-s nimic. Sunt necunoscuta care stă pe-o bancă-n parc cu ochii pironiți asupra frunzelor iubite blând de-un vânt tomnatic, sau fata care citește în metrou, sunt blonda care merge mândră pe stradă, prea mândră și prea vanitoasă, că însăși conștientizarea giganticei mele mândrii, mă smerește în timp ce scriu (apropo de asta, mi-amintesc că era iarnă, purtam un palton alb, mănuși de piele, negre și-o pălărie sofisticată din care mi se prelungeau buclele blonde, aveam o fustă scurtă și ciorapi negri, cizme cochete, ce să mai, mergeam la teatru pentru o repetiție. Când deodată, atât de plină ce eram de mine însămi, m-am pomenit într-un parc unde poposise bâlciul cu tot alaiul țigănesc și pășind eu țanțoș, mă împiedic ca bolovanca și toată cochetăria mea de blondă se împrăștie în juru-mi: telefonul spart căzut cât-colo, pălăria la fel, ciorapii rupți, nasul julit….iară când să-mi ridic privirile și corpul rușinat, văd bălăngănindu-se o coadă de ponei…. ș-atunci îmi dădui seama că s-a nimerit să mă împrăștii fix la partea dorsala a poneiului. Dau să ridic ofuscată de a mea prostie și neatenție -nu, în niciun caz a îngâmfării!-, când simt că de mână mă apucă un moș beat criță, tare binevoitor. Mă scutur și-mi smucesc mâna nepoliticos din palmele sale și mă scutur nervoasă, gata-gata să mă podidească lacrimile. Doaamne, cât mai râd acum amintindu-mă pe mine, în genunchi, la fundul poneiului jucăuș. Oricum, așa-mi trebuie. Cine mă pune să-mi țin nasul atât de sus, încât să nu văd ce-i pe jos?!), nu știu zău ce să-ți zic că mai sunt… Zi-mi tu… Ce sunt?  În seara asta cred că sunt doar obosită, iar viața mea e ca-n ”Ziua Cârtiței„- filmul ăla în care se repetă la nesfârșit aceeași zi. Mă duc să mă culc. Nu știu nici acum de ce am scris. Ăsta-i un text de nimic, doar că-i nimicul meu.

nothing-is-impossible-print

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s