Mă-ntrebi ce mai fac. Îți zic c-aștept și că-s în doliu.
Tu mă privești și te cufunzi nepăsător în acel vechi fotoliu.
Mă plâng întâi pe mine, ‘ți zic. Și cerul lui Monet
c-a venit toamna și-a sa vanilie se pierde-ncet…încet…

Mă-ntrebi ce aștept. Îți zic că am uitat.
C-a venit ploaia și că de tot ce sunt m-am lepădat.
Mă-ntrebi de-s fericită. Îți zic că nu mai știu,
Că-n mine, ca și-n tine, e un imens pustiu.

Mă-ntrebi de știu să plâng. Și încă cum!, răspund.
Dar pentru ce?, zici iară cu al tău glas profund.
Așa… Zic, pentru păcatul de a fi ceea ce sunt.
Pentru al meu suflet ce moare-n pământ sfânt.

Îmi zici că-s un copil. N-aș vrea să fiu femeie.
Ci-s încă o nimfetă în a mea odisee.

4a52070f917e69159c24f3622e509098

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s