Nimic

Nu vreau să scriu de dragul de a scrie. Ci scriu pentru că am ceva de spus or pentru că trebuie să mă confesez sfetincului meu: hârtia, despre care am crezut întotdeauna că-i cu mult mai răbdătoare decât oamenii. Doar că de la o vreme încoace nu prea am ce să scriu și n-aș vrea cumva să fac risipă de cuvinte. Dar poate că-n seara asta îmi scriu chiar mie. Mi-ar plăcea să-i scriu unui prieten, dar nu prea am cui. Nu că n-aș avea prieteni, doar că din câți prieteni am habar n-am câți mi-ar suporta greutatea sufletească. Sau măcar de m-ar înțelege cineva. Eh, eu mi-s artistă. Și știi cum e cu artiștii, ei sunt mai neînțeleși. Glumesc. Nici măcar artistă nu-s. De parcă eu mai știu ce sunt, parcă-s de toate și parcă-s nimic. Sunt necunoscuta care stă pe-o bancă-n parc cu ochii pironiți asupra frunzelor iubite blând de-un vânt tomnatic, sau fata care citește în metrou, sunt blonda care merge mândră pe stradă, prea mândră și prea vanitoasă, că însăși conștientizarea giganticei mele mândrii, mă smerește în timp ce scriu (apropo de asta, mi-amintesc că era iarnă, purtam un palton alb, mănuși de piele, negre și-o pălărie sofisticată din care mi se prelungeau buclele blonde, aveam o fustă scurtă și ciorapi negri, cizme cochete, ce să mai, mergeam la teatru pentru o repetiție. Când deodată, atât de plină ce eram de mine însămi, m-am pomenit într-un parc unde poposise bâlciul cu tot alaiul țigănesc și pășind eu țanțoș, mă împiedic ca bolovanca și toată cochetăria mea de blondă se împrăștie în juru-mi: telefonul spart căzut cât-colo, pălăria la fel, ciorapii rupți, nasul julit….iară când să-mi ridic privirile și corpul rușinat, văd bălăngănindu-se o coadă de ponei…. ș-atunci îmi dădui seama că s-a nimerit să mă împrăștii fix la partea dorsala a poneiului. Dau să ridic ofuscată de a mea prostie și neatenție -nu, în niciun caz a îngâmfării!-, când simt că de mână mă apucă un moș beat criță, tare binevoitor. Mă scutur și-mi smucesc mâna nepoliticos din palmele sale și mă scutur nervoasă, gata-gata să mă podidească lacrimile. Doaamne, cât mai râd acum amintindu-mă pe mine, în genunchi, la fundul poneiului jucăuș. Oricum, așa-mi trebuie. Cine mă pune să-mi țin nasul atât de sus, încât să nu văd ce-i pe jos?!), nu știu zău ce să-ți zic că mai sunt… Zi-mi tu… Ce sunt?  În seara asta cred că sunt doar obosită, iar viața mea e ca-n ”Ziua Cârtiței„- filmul ăla în care se repetă la nesfârșit aceeași zi. Mă duc să mă culc. Nu știu nici acum de ce am scris. Ăsta-i un text de nimic, doar că-i nimicul meu.

nothing-is-impossible-print

Advertisements

Dostovieskieni

 

Mîșkin, mi-ai zis că lumea va fi salvată de frumusețe!
De ce m-ai mințit, prințe? Nu vezi că azi roţile-s pline de beţe?
Tu, Alioșa, mi-ai spus că lumea se poate mântui prin credință.
Tu chiar nu vezi că azi puțini sunt cei ce mai cred în Suprema Ființă?
Până și tu, Smerdeakov, m-ai învățat cum să nu fiu!
Și tu, Ivan, și de la tine știu că fără El sunt imensul pustiu.
Da, Dimitri, mi-ai spus că lumea-i făcută din păcat.
Că și la baza ei stă povestea fructului mușcat!
Ai văzut, Raskolnikov, c-o glorie ce s-a născut din crimă,
Nu lasă-n urmă decât o inimă niciodată sublimă?
Și pentru ce? Pentru ce-ai acceptat să mori câte puțin?
Să fii-un Napoleon, bietul de tine, lipsit de destin?

oameni-sarmani_f-m-dostoievski-cop-550x330

Cer de vanilie

Mă-ntrebi ce mai fac. Îți zic c-aștept și că-s în doliu.
Tu mă privești și te cufunzi nepăsător în acel vechi fotoliu.
Mă plâng întâi pe mine, ‘ți zic. Și cerul lui Monet
c-a venit toamna și-a sa vanilie se pierde-ncet…încet…

Mă-ntrebi ce aștept. Îți zic că am uitat.
C-a venit ploaia și că de tot ce sunt m-am lepădat.
Mă-ntrebi de-s fericită. Îți zic că nu mai știu,
Că-n mine, ca și-n tine, e un imens pustiu.

Mă-ntrebi de știu să plâng. Și încă cum!, răspund.
Dar pentru ce?, zici iară cu al tău glas profund.
Așa… Zic, pentru păcatul de a fi ceea ce sunt.
Pentru al meu suflet ce moare-n pământ sfânt.

Îmi zici că-s un copil. N-aș vrea să fiu femeie.
Ci-s încă o nimfetă în a mea odisee.

4a52070f917e69159c24f3622e509098

Dialog

Me. Sister. Poem. No love, no glory.

Jurnalul unei nesăbuite

C: Crezi tu, iubito, că peştele
se zgârie de apa lui sărată?

A: Eu nu mai cred nimic, iubitule
Căci inima ți-e plină de minciuni.

C: Dar, hai, să ne spunem minciuni importante,
Dar, hai, să ne spunem minciuni şi mai mici,
Aşa cum amanţii le mint pe amante
Şi ele îi mint pe pământ pe aici.

A: Dar eu nu-ți sunt amantă, dragule,
Și nici prin gând nu-mi trece vreodată a fi,
Căci nu mă mângâie minciunile astea trecătoare,
Și sufletul mi-e trist și amărât.

C: Dă-mi sufletu-ți din nou să ți-l iubesc Și-ți jur minciuna s-o jertfesc. Așa cum flori nu răsar pe-un mormânt,
Așa nici dragostea nu creşte din pământ.
Ci din iubire se naşte iubirea.
Și din minciună, oh, stiu… piere iubirea!

A: Oh, tu, cu-ale tale vorbe dulci…!
Vrei iară să mă minți?
Vrei iar să-mi zburde sufletul spre țărmuri călătoare?
Să mă sufoc cu…

View original post 206 more words

Liceul cimitir

Nu știu de ce, dar îmi place să mă plimb prin cimitir toamna. Numai că îmi place să mă plimb doar prin cimitirele unde dorm oameni dragi mie. Da, dorm. Dorm pentru o lungă perioadă de timp ce-și poartă somptuosul nume de veșnicie… Cad frunze moarte, cad picături bolnave din nori de plumb, se spală moartea-n cimitir, ruginește iarba, albul mormintelor devine cenușiu și-ndepărtare, clopote bat a tristețe și-a durere… și-n acest peisaj dezolant îmi târăsc eu sufletul bacovian și realizez cât de inspirat a poetul fost să numească liceul, cimitir al tinereții sale. Mă-ntorc din nou în această grotă care-i întocmai ca un cimitir, lungi coridoare și miros putrezit a creiere moarte, clase întunecate și ierni nesfârșite în care nici soarele nu se căznește să mai bată, iar sufletul meu tomnatic va zace iarăși frigid în acest cimtiri al tinereții mele…  Și aceleași clopote vor suna a moarte și a sărbătoare, din oră-n oră, și iarăși pericolul mă vă pândi în fiecare ceas și secundă în care sorb din bucuria vieții – cea a cărților citite pe sub băncă ferite de ochii jalnici ai celor care vor să mi le înhațe, să mă lase pradă unei plictiseli de moarte. Oh, câți pași morți cad pe coridoarele reci, pe scările rigide, prin parcul fără suflet, câte figuri fantomatice or să-mi apară-n fiecare dimineața, și cât de goală am să mă simt din nou, câtă putere de concentrare îmi va trebui iară pentru a rămâne trează și cât de zadarnice-mi par toate astea… Și cât de lipsit de poezie îmi pare acest liceu care mă-nfioară și astăzi cumplit…

Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele –
Pedanţi profesori
Şi examene grele…
Şi azi mă-nfiori
Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele!
Liceu, – cimitir
Cu lungi coridoare –
Azi nu mai sunt eu
Şi mintea mă doare…
Nimic nu mai vreu –
Liceu, – cimitir
Cu lungi coridoare…
Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele –
În lume m-ai dat
În vâltorile grele,
Atât de blazat…
Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele!

cemetery_by_vickie666-d45gvuo

Poezia pe care nu pot s-o scriu

Port în mine poezia pe care nu pot s-o scriu.
Și iar se face noapte. Și iarăși e târziu.
Și iar somnul nu vine, și iar mă sting de dor
Și iarăși implor cerul să nu cumva să mor.
Și vine dimineața, și corpul mi-este greu
Și iar port poezia,  pe care-o port mereu.
I-atât de grea, căci dac-aş scrie-o, fila s-ar rupe, s-ar preface-n moarte,
Dac-aş cânta-o, aș face din ea șoapte…
Or poezia mea nu vreau să moară.
Căci făr’ de ea, eu aş trăi-ntr-o doară.
De azi am să trăiesc doar ca să-mi scriu viața.

De aici mi-e poftă să trăiesc. Așa-mi hrănesc speranța.
Și știu că într-o zi, poezia din mine
Are să fie scrisă…de te-o-ntâlni pe tine.

blog

Viața omului e un bildungsroman

Aseară m-am tot foit pe-o parte și pe cealaltă pân’ s-adorm… Parcă era patul prea mare și prea gol, și oricât de grea mi-era singurătatea, tot nu-i dădea nimeni dreptul să se lăfăie în ditamai spațiul. M-am făcut mică într-un colțișor trist și simții deodată că m-apucă dragul de mine, mi-am luat sufletul în brațe,  l-am mângâiat,  și i-am șoptit zic: las’ că ți-o veni și ție vremea. Țineam sub pleoape un întreg univers de lumini, întâmplări, oameni, „dacă-uri” înmuiate-n regret …Mi-am amintit că printr-a noua, m-am întâlnit cu un tip nițel mai filozof așa. Era o iarnă cumplită și ne plimbam prin parc, când deodată, mă întreabă: Cătă, ce înseamnă pentru tine fericirea? Eh ș-atunci, s-a produs în mintea mea  un scurt circuit, s-a lăsat o beznă deplină, gândurile zăceau arse iar capacitatea mea de a da un răspuns coerent mi-a apărut un act de eroism care cerea o voință uriașă. Mă fâstâceam și mă rușinasem într-atât, nu știu de ce, că mă rugam în sinea mea să-mi iasă naibii pe gură un răspuns încât să nu zică, Doamne ferește, băiatul ăsta din fața mea că-s vreo proastă. Ce naiba, n-am reușit decât să-i zic că nu știu ce-i aia fericire, ca și cum un sentiment ca asta venea din alte orizonturi și nu toți aveau onoarea de a-l simți. A doua zi ajung la liceu și profa de literatură făcuse bilețele cu teme, pe care trebuia să le extragem. Iau bilețelul și văd: fericirea. Am zâmbit strâmb. Azi dacă ar mai fi în fața mea i-aș zice că n-am mai aflat prea multe despre fericire, dar am măcar certitudinea că am învățat s-o construiesc în mine. Și atâta timp cât un om își dă seama că fericirea e în el, abia atunci va putea da din fericirea lui și altuia. Când iubește.

Ei, de asta zic eu atât că fericirea nu trebuie căutată în exterior, că nu-ți bate la ușă și vai! ce bucurie că s-a topit în tine. Prostii! Ce faci în nopți ca astea, când te pomenești singur și știi că toți își văd de viețile și de fericirile lor? Ori îți blestemi singurătatea,  ori, adormi ghemuit, cu picioarele strânse la piept şi mâinile încrucișate,  în semn că întregul tău corp îți protejează sufletul îngenuncheat… Nu pot și nici nu vreau să-mi leg fericirea de lucruri care nu-s pentru totdeauna: de oameni care vin și pleacă, de iubiri trecătoare, de speranțe deșarte, de visuri iluzorii sau pur și simplu de orice care nu e menit să dureze.

Păi mă,  tu n-ai siguranța zilei de mâine,  darămite de-a fericirii tale într-un om, care azi poate-i cu totul al tău și mâine ia-l de unde nu-i!
Știi ce mi-a zis soră-mea odată?  Îndrăgostește-te, da’ nu nebunește.  Și nici nu-ți da tot sufletul cuiva! Niciodată! Păstrează acolo o particică numai a ta, s-o ții doar pentru tine, ca să știi că poți oricând s-o iei de la capăt.  Și mi-a mai spus aşa: că până și cea mai verificată încredere poate fi sfărâmată într-o singură clipă de neatenție, că oamenii te surprind și după ani de zile în care mergi la pas cu ei legată la ochi, oarbă de-atâta credință. Am crezut-o când mi-a spus asta. Am crezut-o fiindcă o pățisem.
Păi până acu’ vreun an, aveam și eu suflet de Harap-Alb în statut de neofit. Până a apărut spânul la mine-n viață și m-a inițiat într-ale vieții.   Eu credeam că atunci când iubești un om, n-ai cum să-l faci să sufere. Și cu atât mai mult nu-l trădezi, n-ai cum să calci pe sufletul unui om pe care-l iubești, să strici încrederea așa cum strică valul un castel construit prea aproape de apă. Nu puteam să concep asta, eu!, eu care nu puteam să-l fur nici măcar pe șoferul de la autobuz când uita să-mi ia banii pe drum. Când pentru prima dată un prieten mi-a terfelit încrederea, am știut că viața omului e concepută ca să fie un bildungsroman,  că totul e un drum al devenirii spirituale și că oricât de nefastă e apariția spânului în viața omului, e pur şi simplu necesară, şi că oricât de harapalbian e sufletul unui om, acesta trebuie să învețe durerea, trădarea și cu mâinile goale și sufletul pustiit s-o ia de la capăt.
image