Ce faci, tataie? Iei cina cu Bacovia, cu Baudelaire? Tragi o dușcă cu Esenin, cu Stănescu? Să nu-mi zici că te-ai pus să le zici și lor bancuri! Povestea unchi-miu acum vreo două zile cum într-o zi, așteptând la cârciuma din gară să vină trenul, te-ai luat la pălăvrăgeală cu vreo trei milițeni și cu harul tău de comicar, ai răsfoit prin catastiful minții bancuri care mai de care, de i-ai făcut pe  bieții oameni să-și țină  burțile de atâta râs. Miroseai a coniac și-a veselie.


Mi-e să nu faci vreo boacănă și p-acolo cu intelectualii singuratici de teapa lui Eminescu. Ei, tataie, ninge cu atâtea zile peste mine și viscolește cu atâtea amintiri, că parcă simt un ger cumplit înăuntrul meu. Mi-e sufletul ca o șindrilă de care stau agățați țurțuri, așa cum atârna sabia lui Damocles d-un fir de păr. Încă puțin și îmi îngheață și dorul. Trece timpul. Trec și eu. Numai tu nu mai treci prin fața porții. Numai tu nu mai vii să mă-ntâmpini cu mersul tău șontâc-șonâtc, peste care au nins bătrânețile. Dar nu-i nimic, zic doar așa, că dacă raiul ar fi fost mai aproape…na…, e, da lasă! Nu vreau să-ți stric buna dispoziție cu tristețile mele pământești.

Mă întreb câteodată cum ai fost tu în tinerețe. Apoi îl privesc pe tata și mă gândesc că dacă îți seamăna, ai fost un soi de erou… Că vezi tu, eroii nu poartă neapărat numele de Napoleon, Alexandru Macedon sau Ahile, ci erou ți-e tata care și-a muncit gura și mâinile să facă tine om, care deși n-a câștigat nicio bătălie și nici n-a cucerit o lume întreagă, ți-a cucerit ție întregul suflet… și știi, erou ți-e bunicul care n-a iubit în toată viața lui nebună decât pe bunica și care trăia numai să-și vadă nepoții crescând. Și iaca, bunicul meu a fost un erou. Numai pentru sutele de bancuri pe care le memora și pentru blândețea privirilor lui, de-ai fi zis că i-a copt Dumnzeu covrigi calzi și gustoși în ochi, și tot își merită titlul ăsta. Și chiar dacă pentru alții n-a fost decât un om ca oricare altul, pentru mine a fost, așa… nu știu cum să zic.., sunt unele lucruri care nu pot fi descrise. De pildă soarele.

Tataia n-avea mai mare bucurie pe lume decât să stea în odaia lui să citească și să scrie poezie, să stea la taifas cu Bacchus la cârciuma din sat și să te facă să râzi. El nu-ți dădea binețe când te vedea la colț de strada, ci te sfredelea cu privirile, cu țigara între buze pe care nu o dezlipea de acolo decât ca să-ți spună vreo glumă cine ște de pe unde culeasă.  Nu-l întrecea nimeni la asta, iar când se adunau neamurile la pomeni sau nunți, stătea în capul mesei cu vreo dușcă în fața, și deborda de umor. Iar când îți ieșea în cale pe ulița satului știai că e mâna lui Dumnezeu ce vrea să-ți înveselească ziua.

Mi-amintesc că într-o zi a trebuit să se opereze la ochi, la București. E poate, întâmplarea la care râd ori de câte ori o aud sau mi-o spun mie însămi, așa, să mă înveselesc. Am mers cu tata la el  să-l vedem, a cerut o țigară și cu un zâmbet  ștrengăresc pe chip mă îmbrățișează și-mi zice: Artista lu tataia!  Ieșim pe hol să-și fumeze țigara iar când să urcăm în lift, observ cum o asistentă îi spune pe un ton extrem de respectuos: – Poftiți dle. Maior!  M-am uitat la tata chiorâș, tata s-a uitat la mine la fel de contrariat, numai bunicul, cu spatele drept și mers țanțoș își râdea pe sub mustăți și își luase o poziție demnă de un maior. Ajungem în salon, se așează pe pat cu un zâmbet satisfăcut că-și mângâiase plămânii cenușii cu tutunul desfătător, și-i zic:

– Ei? Ia zi, domnul maior, ce-i cu respectul ăsta pe care ți-l arată toată lumea p-aici?

Se voia parcă nițel rușinat, dar știam că-n sinea lui se gudură de mândrie c-a făcut înc-o năzbâtie strașnică.

-E, tataie, după operație, și eu moș chior, mă mai încurcam p-aici, ba la toaletă, ba mai vărsam niscai apă pe mine, că na, cu bandajele astea parcă mai știi ce faci… și sclifositele astea se tot luau de mine, că domnul Mihai iar ați făcut, iar ați dres, și încolo și-ncoace și când m-am enervat o dată, le-am zis așa pe-un ton sfidător să mă ție mine: Nu vă e ruușine, doamnă, să vorbiți așa cu un maior al Armatei Române?!!  E și acu iaca ce bine îngrijit sunt! A plecat asistenta capul, smerită, și-a mormâit vreo câteva scuze pentru dl. Maior!

-Tataie, ești nebun! I-am zis, râzând cu lacrimi. Eu n-am umorul lui de-a povesti, dar să-l fi văzut pe el cum își râdea singur de caraghioslâcul pe care-l făcuse.

Ei și acum, cum îți închipui matale că pot eu să stau fără să-mi fie dor?  Mai ales că ăsta nu-i dor de lepădat, că dorul  ăsta simt transcende lumi și ajunge până unde ești tu…

Tataie, unde cinezi tu cu Bacovia, acolo s-ajungă dorul meu! Tu me maques.

mm

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s