Cât e ceasul? E douășpe și jumătate. Ziua? Nu, e noapte. Mă dor ochii și-mi simt mintea amorțită,de parcă aș fi dormit o săptămână întreagă. Unde sunt?

Îmi ridic capul și albul țipătorul mă orbește. Nu-mi dau seama unde mă aflu, simt că cineva îmi arde privirile. Reușesc cu chiu cu vai să mă obișnuiesc cu lumina încăperii și îmi dau seama că sunt între patru pereți mai albi decât cea mai castă zăpadă.  Mă ridic și simt că întregul corp se balansează, fac câțiva pași ș-apoi îmi las privirile să cadă asupra trupului. Port o rochie la fel de albă, lungă până în pământ și sunt desculță. Îmi pipăi chipul și-mi dau seama că albastrul ochilor mei stă să inunde gropile abisale de dedesubt, săpate de oboseală, iar buzele îmi ard. Sunt scorjite. -Vreau apă. -Și cine crezi că o să-ți dea apă?  Încep să zgârii cu unghiile pereții și urlu înnebunită, sfârșind printr-un plânset ce mă trântește la pământ. -Ce dracului caut aici, nu-i nicio fereastră, nicio ușă? Scoateți-mă afară, altfel… -Altfel ce?  Ești înăuntrul propriei tale conștiințe. Doar nu vrei să ți-o distrugi. -Mai lasă-mă, ce glumă-i asta? Vreau să ies. Și-n plus, ce crezi tu? Ca atât de curată mi-e conștiința? -N-o să ieși prea curând, calmează-te și împacă-te cu ea. -Conștiința e Dumnezeu, nu-l văd pe Dumnezeu pe aici.  -Și de unde știi că cine îți vorbește nu e chiar El? –Accept orice, numai blasfemia nu, așa că dacă-ți bați joc de mine, te poftesc să taci. Dacă trebuie să fiu singură, atunci măcar să fiu cu mine însămi.

În fața mea, un fel de portal se deschide și cu un salt nervos privesc înăuntru. Sunt eu mică, într-o bibliotecă. Cred că am șase ani. Alături, o adunătură de oameni chefuiesc și printre ei îmi recunosc părinții.  Țin în mână un elefănțel de sticlă, albastru, îl răsucesc când pe-o parte, când pe cealaltă, cu o curiozitate fioroasă, în vreme ce pândesc momentul prielnic să-l șterpelesc. Nu mă vede nimeni iar elefantul se prăbușește în bezna palmei mele, iar palma îmi cade în buzunar. Plec ștrengărește, m-așez pe un pat ce scârțâie și încep să plâng în vreme ce privesc jucăria; simt o vină cumplită ce-mi apasă conștiița. Duc elefănțelul la loc și simt cum de pe inimă îmi cade un ditamai bolovan.

Nu știam la vârsta aceea că ceea ce mă făcuse să nu fur se numește conștiință. Știam însă că ceea ce simți când faci o faptă bună se numește bucurie.

Din nou eu mică la grădiniță. Mă joc cu o mașină de jucărie roz și crapă în mine invidia în mii de bucăți. Iau mașina, o privesc sfidător ca pe cel mai aprig dușman, și încep s-o dezmembrez. O fetiță încearcă să mă oprească și-mi spune că nu-i frumos, că nici măcar nu e jucăria mea. O plesnesc cu mâna mea mică, dar suficient de tare încât țâșnește sânge. Mă înfurii și mai tare și o împing. Începe să plângă iar plânsetul ei  mi se pare fals, spart și totuși mă tem. Nu-mi pare rău, ci doar mă tem. Educatoarea mă privește, o privesc cu răutate la rândul meu și scuip pe jucărie. M-apucă de braț cu scârbă și mă dă afară: mă pedepsește.  Rămân singură pe holul întunecat și am impresia că am monstruleți în suflet care mă lovesc cu pumnii.  Nici acum nu știu că asta se numește conștiință. Îmi pare rău doar că i-am dat sângele și c-o să se supere mama. Atât.

Fuugi, fugi mă!, se aude o voce în capul meu. Privesc în urmă și nu mă aleargă nimeni, dar mă ciocnesc de tata, și nu izbitura de el mă sperie, ci mă doare privirea lui tăioasă. Îmi amintesc. Înghțisem o bucată imensă de pâine numai ca să atrag atenția și să se joace copiii cu mine. Când eram mică n-aveam prieteni, decât o broască țestoasă pe care o uram și un costum verde pe care mi-l punea mama să mă asorteze când ieșeam la joacă cu broasca. Îmi doream să pot să mă joc cu fetele, dar era în mine ceva ce acum aș numi misoginism, iar băieții cu care voiam să-mi petrec timpul nu mă băgau mereu în seama. Am băgat în gură atât de mult miez de pâine încât m-am învinețit la față, am rămas fără aer și toți copiii de la bloc se strânseseră în jurul meu. Simțeam o bucurie care mă făcea să mă simt vinovată dar eram în centrul atenției și asta mă mulțumea. O palmă zdravană mi-a zdruncinat spatele și am scuipat ce aveam în gură. N-a fost nevoie ca tata să dea în mine sau să-mi zică ceva, că am și zbughit-o pe străzi. Puteai să te îneci și să mori, mi-a spus cineva. Nu știam ce înseamnă moartea cu adevărat pe vremea aceea, dar știam că-i ceva rău și înfricoșător, care ar putea să mă înhațe în mantaua ei neagră și să mă smulgă din brațele lumii ăsteia. Mi-o mai imaginam adesea ca oaia neagră a unei clase, doar că, de atâtea ori fusesem numită “oaia neagră”, încât mă nemulțumea asemănarea aceasta.

Aici deja trebuie să am vreo șaptișpe ani.  Sunt destul de drăguță, am buzele roșii și port o rochiță albă. Lângă mine, un băiat frumușel care face exces de zâmbete mă săruta iar eu mă șterg la gură. Mă-ntreabă dacă-l iubesc. Râd fals și-i spun: sigur. –Sigur că ce?, zice. -Ei, sigur că.. știi tu ce.   –Păi zi-mi!, -Hai că știi… Sigur că ce-ai zis tu mai devreme. –Nu-mi amintesc, îmi răspunde făcând pe prostul. –Of, fie, te iubesc, na! Zic eu pe un ton mincinos și mă fâstâcesc de colo-colo. ”Să spui cuiva te iubesc înseamnă de fapt că-i spui: tu nu vei muri niciodată”, îmi veniseră în minte aceste vorbe și mă simțeam prost c-am mințit. Deja știam ce înseamnă conștiința la 17 ani și citisem suficent Dostoievski încât să știu că ea este de fapt Dumnezeu. – Am mințit. Mi-e drag de tine, te respect, dar nu te iubesc așa cum ar trebui. Inima mea e ca un jurnal vechi a cărui cheiță s-a pierdut. Nu-ți cer să-l descui, nu meriți atâta chin și-n plus, mă tem că n-ai reuși. Fii fericit și vindecă-te de mine. M-apropii să plantez sămânța unui sărut pe buzele sale, înflorește timp de câteva secunde, se ofilește și moare într-o amară despărțire. Plec fără să privesc măcar o dată înapoi. Ma doare durerea lui. O fi conștiința?

Tot 17 ani. Plâng. Sunt într-un cimitir și îmi dau seama că parcă e un bal alb al sufletelor moarte, date în cinstea bunicului. – Când mi-a spus tata acum o săptămână să venim la tine, am spus: N-am timp! Dacă aş fi știut că nici tu nu mai ai timp să mai stai printre noi, Doamne, cum aş mai fi venit. Nu s-ar fi schimbat nimic, aş mai fi adăugat vreo îmbrățișare și-o vorbă bună în catastiful întâlnirilor noastre, da’ tot era ceva. Vezi tu, tataie, cum suntem noi oamenii, până nu conștientizăm că ceva, orice, nu-i pentru totdeauna și-l putem pierde oricând, parcă ținem în noi niște suflete ridicole și conștiințe bete, care se trezesc doar la vreo suferință tsunamică. De-aş fi știut că e ultima vară pe care ți-o daruiesc Amarnicele…

Sunt transpirată toată și mă trezesc. Aprind lumina, conștientizez că am visat și-mi cer iertare. Nu știu cui, poate chiar conștiinței mele veșnic trează. M-apucă o milă nesfârșită de sufletul meu ș-un dor cumplit. Am adormit la loc, gândindu-mă la ce mă învățaseră Karamazovii: Dacă Dumnezeu n-ar exista, totul ar fi posibil. ablb

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s