Mizerie. Privesc și nu văd decât mizerie. Uite-mi biroul mizerabil îngropat în noiane de hârtii și dușumeaua îmbâcsită de pași morți, și iaca-mi așternuturile-mi pătate de vise înecate în somn și jurăminte absurde sub clar de lună. Și fumul ăsta de țigară înăbușitor plutește prin dormitorul meu cum plutește sufletu-n Rai, sorb din el ca dintr-o ultimă plăcere ce mi-a mai rămas. Și Doamne, câtă mizerie sărăcăcioasă-i în mine! Câtă singurătate descompusă se sfărâmă înăuntrul meu.

Iau ultimul pachet de țigări de pe noptieră și o pornesc pe străzile și mai mizere decât interiorul meu, dar care mi-amintesc totuși că trăiesc. Îmi dau seama că dau să cad într-o depresie neroadă și că iarăși uit să mă bucur de viață, așa că-mi agăț un zâmbet tâmp de suflet și-mi ridic privirile către cer: mă linișește și-mi amintește că nimic nu-i pentru totdeauna. Nici suferința, nici nefericirea, nici viața pe pământ.  O pornesc spre mare.  Pe drum, mă gândesc fără să vreau la un fost prieten cu care nu vorbisem de prea multă vreme și-mi amintii că păcălit de inocența mea, îmi spuse într-o zi: ”Tu ai un trup prea mic să găzduiești un suflet atât de mare.” Mă-ntrebam unde naiba îi fusese capul de putuse să rostească o asemenea prostie, trebuie, cu siguranță, să se fi gândit la altcineva. Și-n fine, mă gândeam la cât pătimise bietul de el din cauza unei iubiri afuriste, transformată într-o obsesie patologică, ce-i cicatriza sufletul și săpa răni adânci pe care nici domnul doctor timpul, n-ar fi putut să le vindece. Mă-ntrebam… chiar atât putem depinde de altul?  Știam că-n jurul sufletului nostru se-nalță ziduri, dar care nu sunt de netrecut, și că alții, mai perfizi și mai puternici, puteau sări peste ele și puteau să facă în noi ravagii… Dar apoi, îi gonești d-acolo și redevii stăpân! Cum poți să lași pe cineva de bunăvoie s-aducă potopul la tine-n suflet, când alții ți-ar pune soarele acolo? Pe când eram prieteni, mi se părea teribil de prostească nevoia lui de a iubi, își ocăra biata inima de parcă n-ar fi fost a lui. Mi-a zis cu atâta tristețe într-o zi: -Ție ți-e ușor să vorbești, dar ce știi tu? Tu nu știi să te iubești decât pe tine și asta ți-e suficient. O fi greșit Dumnezeu și și-a pus inimă de plumb când te-ai născut, de n-are nicio julitură, nicio rană, niciun of! I-am infruntat privirile în semn că vorbele sale nu m-au atins și l-am bătut pe umăr ștrenărește, dar simțeam că din ochii mei stăteau să țâșnească lacrimi ca apa dintr-o fântănă tristă. Sunt momente în care indiferent în ce poziție stă trupul tău, sufletul ți-e îngenucheat. Și așa mi-l simțeam când mi-a spus acele vorbe printre care se ascundea un adevăr pe care-l tăgăduiam. Nu, Dumnezeu nu face greșeli și nu mi-a pus inimă de plumb. De mi-ar privi-o cineva goală, ar ști c-a fost și ea, la fel ca toate celelalte, biciuită de dureri. O împopoțonam eu cu rochii de bal și machiaje scumpe, dar asta nu însemna că în nopțile de singurătate, când îmi oglindeam inima fadă în adevăr, nu mă înspăimântam! Și totuși, mă izbiseră vorbele sale cu atâta putere fiindcă știam că eu nu știu să mă iubesc decât pe mine. Și vai de cel care nu știe să se iubească decât pe sine! Ajunsesem la mare. Ofta sub dogoarea soarelui de duminică. O privii cu drag și parcă, printr-o înțelegere tacită, lua în apele sale toată tristețea din mine și-mi îngropa regretul într-o amară nostalgie trecătoare. Am rămas s-ascult liniștea pe plaja goală și să vorbesc cu mine. lae

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s