Cea mai dulce spovedanie a mea e atunci când scriu: cu o poftă demonică de ironie și zeflemea, îmi iau peste picior întreaga ființă și eu însămi găsesc în această satiră la adresa sinelui meu, purificarea prin nefericire. Da, îmi place să mă autoironizez, să arunc cuțite și săgeți de foc în vina cu care cochetez, să mă amuz pe seama nesăbuinței mele, ca și cum eu nu sunt eu și n-are importanță că mă doare s-aud adevărul scuipat cu furie și pe deasupra învelit în sarcasm. Gândiți-vă deci, cum se vede societatea prin ochii unui adolescent, care-și râde de el însuși, câtă nimicnicie văd în oameni, câtă putere ironizatoare zace latent în mine și ce simt în umilirea prostiei omenești.

  • Toată sentimentele pe care le găzduiesc ar putea foarte bine să-și poarte numele de demoni, să șadă alături de alți demoni ai omenirii despre care a scris atâta Dostoievski. Și el n-a scris ca mine, râzând de zădărnicia noastră, a oamenilor, în mod vădit, ci s-a folosit de o subtilitate rafinată în a dezvălui o societate demonizată, desfrânată, și despre toată această deșertăciune și vânare de vânt numai el ar fi putut scrie astfel ș-ar fi putut face artă din așa ceva. Ca orice adolescent, am făcut și fac prostii cu nemiluita, dau adolescenței mele o cocoașă quasimodică din cauza prea multor învinuiri, dureri, temeri, nesăbuințe, dau nebuniilor mele proporții catastrofale și o noapte de după un desfrâu (nu mă refer aici la cel trupesc, ci doar spiritual) poartă cu sine o dimineață îngropată în rușine. Și da, ca orice adolescent am deprimările și deznădejdile mele care însă sunt trecătoare, am un soi de nebunie adâncă și întinsă precum un ocean și poate că tocmai ăsta-i motivul pentru care tânjesc să-mi găsesc țărmul. Nu pentru a-mi îngrădi libertatea, ci pentru a ști că, indiferent cât îmi displace acest lucru, totul în lume are limite. Și cu toate astea, ca puținii adolescenți din zilele noastre, nu uit ce rol esențial joacă, mai ales la vârsta aceasta, cărțile, studiul, muzica bună, teatrul, opera, în definitiv, orice care să contribuie la evoluția mea. Nu uit să mă cufund într-o stare de chatarsis și să-mi înălț sufletul pe culmile beatitudinii, nu uit că există în mine un suflet de care trebuie să am grijă și o minte pe care trebuie s-o șlefuiesc. Și nu uit niciodată să vorbesc cu omul din mine care aș vrea să fiu. Privesc însă cu stupoare și fără a înțelege de ce astfel de lucruri și-au pierdut importanța până la infimitate. De unde și din ce motiv s-a născut această decadență a generației din care mi-e dat să fac parte? Aș putea foarte bine aborda problema la nivel general, pentru că-mi dau seama că una dintre problemele adolescenților de azi, este în special proasta educație primită în familie și-n școli, pe lângă cocalarizarea în masă, efectul de turmă, manipularea făcută de sistem, plafonarea și căderea, sau decăderea, într-o lume lipsită de valori esențiale, în care individul se predă în ghearele prostiei, ale inculturii, ale sexualității și câte și mai câte astfel de moravuri, care dacă societatea contemporană și mai ales românească, și-ar fi avut un Caragiale al său, ar fi fost vai ș-amar de ea. Mi se perindă prin gând adolescenta care a avut media zece la bacalaureat și care s-a arătat tare mândră de ea însăși că nu s-a dus pe la majorate să se îmbete, că a pierdut nopți la rând cu nasul în cărți și că deznădejuită, meritele ei, abia-abia de-au fost recunoscute. Toate laudele mele către această fată, păcat însă că a trăit cu ochii închiși. Dacă ar fi trăit de-a binelea în această societate malformată, ar fi știut că n-o să-i ridice nimeni statuie în fața școlii, că prea puțin contează inteligența într-o lume caricaturizată, că supraviețuirea corectitudinii stă agățată de-un fir de ață, că lupta pe care a dus-o ea se termină cu o victorie à la Pirus. Eu m-am dus pe la majorate și am flirtat cu Bacchus, am văzut ca așa cum alunecă toți adolescenții, pot și eu foarte bine să mă răstorn, ba chiar să mă transform în ceva ce nu-mi doresc să devin. Și am făcut toate astea pentru a învăța, pentru a ști de ce să mă feresc. Am analizat generația vitezei cu binoclul, am asitat la declinul ei și m-am păzit de ea, deși, cu brațetele-i caracatizate ar fi putut foarte bine să mă prindă în vâltoarea ei, să-mi injecteze în creier incultura, să-mi încetinească capacitatea de a gândi și mai ales de a discerne. M-am simțit frustrată și ciudată pentru că nu mă pot adapta. La școală mi se spusese că oamenii inteligenți știu să se adapteze. Mi-amintesc că am răspuns că dacă m-aș adapta la ce se întâmplă, aș fi pierdută. Și așa este. Am mers prin cluburi și fiecare noapte de club se termina cu un jurământ frust că n-am să-mi mai irosesc timpul ascultând muzică proastă care-ți cere mișcări dacă nu lascive, cel puțin imorale, prin sinuozități ale sânilor și o vulgaritate care mă sperie; că n-am să mă mai crucesc și să mă indispun la vederea băieților feminizați, lipsiți de tact, creier și gust; că n-am să mă mai holbez la animatoare, să le imit mișcările pentru a mă simți sexy sau pentru a fi la fel cu celelalte. Și toate jurămintele au fost încălcate. Iar eu plutesc într-o continuă dezamăgire și o incapacitate de a-mi găsi locul. Milă mi-e de ce va să fie. Într-adevăr, adolescenții de astăzi sunt adulții de mâine. Și privind în ansamblu, mi-e teamă c-o să ne afundăm și mai tare în mlaștina asta. Văd puhoaie de tineri iresponsabili, lipsiți de credință, de educație, de orice urmă a moralității, tineri care confundă dragostea cu sexul, lucru care mă face să rămân stupefiată în fața pieselor de teatru ale lui Shakespeare, în care dragostea e de-o puritate utopică în comparație cu ceea ce este acum, dar Shakespeare e deja ”învechit”, iar societatea ”evoluează”, deci n-are sens s-aduc în discuție așa ceva pentru că aș fi pur și simplu dusă cu pluta, și la ce bune discuțiile filozofice, istorice, literare, îmbibate în profunzime și care cer solicitare intelectuală, asemeni celor din romane, la ce bun tot ce este bun? Ești ceea ce asculți, zicea cineva. Ei bine, asta înseamnă că în mine e o dulce simfonie. Înseamnă că în mine se revarsă frumusețea lumii în sunete și acorduri. Înseamnă că în mine s-au scurs armonia și nebunia deopotrivă. Că sufletu-mi vibrează la plânsetul unei viori, că râde la Nina Simone, la Ella Fitzgerald și Louis Armstrog, că valsează și se purifică prin muzica clasică, că înțelege gustul genialității lui Mozart, Chopin, Schubert, Beethoven, că plânge și înnebunește când răsuna chitara, bass-ul, tobele, că Pink Floyd mi-aduce fericirea, la fel ca Nirvana, Deep Purple, Dire Straits, ACDC, TheBeatles, Rolling Stones, și câte și mai câte. Dar ce ești dacă ascuți manele, acel kitsch de anti-muzică specifică celei mai joase subculturi? Și ce trebuie să ai ca să te miște o asemenea muzică.
  •                  ” Vremurile noastre sunt vremea mediocrității, a lipsei de sentimente, a pasiunii pentru incultură, a incapacității de-a te apuca de treabă și a dorinței de-a avea totul de-a gata. ” – F.M. Dostoievski.

zzzzz

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s