Mi-e dragă viața. Mi-e dragă așa, cu toate bucuriile și supărările care-mi vin. Cu toată fericirea pe care o am sau n-o am. Cu toată iubirea pe care o primesc și uit s-o dau. Mi-e dragă și când e rece și cu toane precum luna lui April, vorba Eminescului. Și mi-e dragă cu atât mai mult cu cât știu că așa cum mi-a fost dată, la fel îmi poate fi luată, în orice clipă, împotriva voinței mele. Căci n-am nicio putere asupra ei. Mi-a dat-o Dumnezeu într-a nouăsprăzecea zi a lui iunie și parcă-ntreaga mea existență e  o zi de vară. Dar mai știu că așa frumos cum mi-a fost dată îmi poate fi și luată… Noi oamenii, numai doar durăm în vânt… deșerte idealuri, când valuri află un mormânt, răsar în urmă valuri…

Mi-am lipit buzele de cupa vieții și parcă nu m-aș îndura s-o smulg până ce n-oi deșerta-o pân-la fund. Uite, în după-amiaza asta Dumnezeu iarăși a lustruit norii în semn că vrea să-i liciteze iar mie mi-s dragi; la fel și viața străzii. Și după-amiezele leneșe de primăvară în care nici vântul nu se obosește să mă mai iubească mi-s pe plac.  Mi-s dragi și unii oameni care nu știu de ce mi-s dragi; așa, dintr-un capriț. Da, e frumoasă viața. Și-i dureroasă lipsa ei.

Dar ce faci când timpul nu mai are răbdare cu tine, când  soarta-și revarsă tot năduful asupra-ți, și simți sfârșitul pândindu-te cu ochi perfizi? Azi ești, mâine nu ești. Ce joc e ăsta?

Noaptea trecută Dunării i-a năzărit să iubească cu mult prea multă furie un suflet frumos; l-a cuprins într-o îmbrățișare umedă și l-a lăsat fără viață.  În dimineața asta, orașu-i mai pustiu cu om. Nu mă-ndoiesc o clipă că totul face parte din planul perfect al Lui Dumnezeu, dar  când ți-e sfâșiat sufletul de o asemenea durere, cu atâta ușurință ți-ai arunca privirea către ceruri și i-ai striga ”De ce?!”

 

Ce ușor e să anatemizezi destinul în clipa nefericirii, să vezi nedreptatea când suferința îți întunecă rațiunea, când durerea mănâncă din tine, își înfige colții mari, mușcându-te cu putere. Ș-atunci, unde-i frumusețea vieții? Pe care ușă din dos se strecoară bucuria te a trăi și te lasă vlăguit, lipsit de orice dorință, de orice credință, de orice speranță? Cum e când îți picură în suflet îndoiala? Și cum e când viața ți se sparge în mii de bucăți și se preface în moarte? Cum găsești puterea să te lupți cu tot ce ți se-ntâmplă? Dacă n-aș crede-n Dumnezeu, mi-ar fi teamă să trăiesc. Cum să mă știu eu a nimănui în lumea asta haotică, să știu fiecare zi ar putea să fie ultima și să mor fără nicio credință, prăbușindu-mă în neant? Atunci, pentru ce trăiesc, pentru ce învaț, pentru ce zâmbesc lumii, pentru ce iubesc, pentru ce mă rog, pentru ce exist dacă mor și nu mă duc nicăieri?

 

P.S. Am scris sub impactul uneori morți neașteptate. Celui care astăzi zace pe malul Dunării capricioase, lipsit de viață și de suflet. Orașul are să-l uite în câteva luni; apropiații or să trăiască veșnic cu un gol în suflet; prietenii or să-l pomenească din când în când; familia multe lacrimi are să verse de acum în acolo… dar toți or să-și continue viața. Doar el cine știe pe unde va rătăci. Unde vă duceți toți cei care nu mai sunteți?!

Dumneze să-l odihnească în pace!

 

 11216006_850834234970801_1957573607_n

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s