Pe la orele nouă ale dimineții mă cufundasem într-o apatie deplină, simțindu-mi gândurile blocate, inerte iar sufletu-mi își ținea elanul prizonier. Nu mă gândeam decât la patima cu care primăvara iubește salcâmii de-i înnebunește. Eram incapabilă să urmăresc șirul nestingherit de cuvinte ce curgea asemeni unei cascade din gura profesorului cu care aveam oră, cuvinte nestingherite de nepăsarea rândurilor de elevi.  Stau în a doua bancă de la geam și-mi simt adesea ochii fugind către frumusețea peisajului; așa-mi sunt săracii obidiți când mi se cere să-mi dezlipesc privirile de la fereastra prin care natura dansează.    Priveam nebunia salcămilor și  îmi părea cu atât mai poetică dezlănțuirea lor cu cât orele petrecute în liceu erau asemeni unui burete secetos, din care n-ai fi putut stoarce niciun strop de poezie.

Timpul se scurge încet și cu cât își încetinește mersul cu atât simt tot mai acut că-l pierd într-un mod absurd, înțepenind în bancă, cu gândurile-mi vraiște ce nasc o deprimare temporară, până ce ajung acasă și viața mea nu-mi mai pare o pierdere de timp. Toți elevii scriau de zor –sau cel puțin aveau bunul simț să se prefacă- în vreme ce eu îmi luasem o poziție ostentativă, petrecându-mi timpul cu dragii și nestăpâniții mei Karamazovi, împrumutând parcă de la ei sufletul karamazovian. Sfidat de atitudinea mea, profesorul îmi spuse arțâgos:

– De ce nu scrii?

-Nu-mi place tema.

-Și atunci, ce faci?

-Citesc.

-Lasă-l pe Dostoievski.

-Ca să ce?! Îmi pare mai interesant decât ce ar trebui să fac în mod normal.

-Da? Zi-mi un singur lucru pe care l-ai învățat de la Dostoievski.

-Tema dedublării conștiinței umane.

-Un sceptic român zice că inteligența înseamnă adaptare. Fă ce fac și restul elevilor.

-Nu vreau să mă adaptez, i-am spus profesorului care nu-mi dădea pace. Dacă o să încerc, sunt pierdută.

Plictiseala și enervarea pe care mi-o provoca școala mă determina să-mi pierd orice urmă de diplomație –care oricum îmi lipsește-;  oboseam să fiu asemeni celorlalți, să mă las purtată de ei ca o frunză de vânt. Era suficient că timpul pe care-l pierdeam – chipurile în favoarea mea- nu mi-l înapoia nimeni.

-Ești obraznică.

-Au înnebunit salcâmii și tu vrei să fiu cuminte? I-am spus surâzând aproape dulce.

Timpul era suspendat în aer, la fel și glasul meu care fredona stihul din cântecul lui Tudor Gheorghe. După câteva clipe scurse care-mi dăduseră răgazul să-mi reiau lectura, glasul profesorului mă smulse iar din lumea în care mă cufundam ca într-un sublim abandon:

– Fă ce-oi vrea, că-i oră de studiu, dar cu atitudinea asta n-ai să ajungi nicăieri. În viața va fi nevoie să faci compromisuri, nu poți să faci numai ce vrei tu.

-Singurul compromis ar fi să renunț la Dostoievski pentru ca să scriu o temă stupidă

Soarele urca mereu pe cer, culegând cu razele-i calde stropii de rouă înviorând din ce în ce văzduhul. Mă gândeam la cum liceul era cimitirul tinereții lui Bacovia și îmbrățișam acest gând ce-mi aducea dulcea consolare că nu-s definitiv pierdută, așa cum de atâtea ori mi se spusese.  Capul mi-a căzut leneș pe banca impregnată de triunghiuri pinkfloyde.  Deasupra-mi, vântul alerga precum nebunul iar cerul era pudrat. Pleoapele mi-au căzut subit după ce au fotografiat cerul ș-am ațipit pe firul unui gând născut din neant: Fericirea mea poartă numele Ducipal.

… Se făcea că eram într-o cameră rece, un fel de închisoare care-mi provoca fiori; pereți rigizi și o masă de tablă, murdară și mult, mult fum de țigară. Eram a nimănui. Parcă mă pândeau amintirile din toate ascunzișurile. se înșiruiau, zâmbeau sfioase și albe ca florile castității. Mă gândeam la tata, ar fi fost dezamăgit să știe c-am ajuns într-un asemena loc, osândită pentru ceea ce sunt? El ce-ar fi făcut dacă era în locul meu?

Un soi de femei-bărbate, masive, alese întocmai ca să înspăimânte, îmbrăcate într-un alb țipător cu o bonetă pe care era desenată svastica, îmi puseră la gât o plăcuță pe care scria cu litere mari, italice: ”RĂZVRĂTITA”.   Nu ești ca noi, plătești pentru asta… Ca un ecou răsfrânt în mii de ritmuri și tonalități îmi răsunau în urechi aceste cuvinte al căror sens nu-l pricepeam. Mă urcaseră pe un piedestal al rușinii, împroșcând în mine cu săgeți usturătoare: vorbe grele, acuzații nefondate. râsete stranii… Norodul se adunase să vadă cum îmi ghilotinează acei monștrii ai umanitații sufletul. Strigau: ”Capul Răzvrătitei vrem!”  Le-am strigat c-au încurcat personajele. că eu nu-s Moțoc și că n-am trădat pe nimeni, dar ei cu și mai multă obidă urlau din toți plămânii. O femeie se apropie de mine: avea un chip urâțit de răutate, ochi haini și mișcări dizgrațioase. Îmi spune:

-Ai să fii eliberată dacă vei păși pe calea cea bună și n-ai să mai fii răzvrătita liceului. Ce-ai de spus?

La început…pe când ființă nu era, nici neființă… i-am răspuns aiurea, dar cu o strălucire vie în priviri și cu o seninătate nefirească pe chip. Râsul îmi încremenise pe buzele uscate, arse.

-Poftim?!

Nu știa nici de Eminescu monstrul ăsta. Mi-am coborât privirile și i-am cerut scuze Poetului că există asemeni oameni care nu cunosc cele mai frumoase  versuri ale sale…

-Vă blestem ca Jaques de Molay! ”

Colega de bancă mă trezise brusc, țipam în somn deranjând ora. Transpirasem toată și plângeam. M-am pomenit că iau stiloul în mână și scriam mașinal pe caiet. Și astfel s-a născut această poveste adevărată, ș-acest vis liceean cumplit.

highscol

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s