-Vrei să te mint sau vrei să plec?

-Vreau să mă iubești.

-Asta înseamnă să te mint.

-Nu mă iubești?

Cât venin să zacă-n mine să-i trântesc un ”nu” dureros când îi cunoșteam fiecare cicatrice din sufletul lui rănit, de mine…? L-am întrebat cândva: Care eu din minte te iubește? Care eu din mine te-amăgește? Care eu e sincer? Care eu greșește?

Mi-a spus doar că-mi dă sufletul lui pentru a nu știu câta oară și-mi implora curțarea. I-am făgăduit c-am să-i iubesc privirile asemeni covrigilor calzi și zâmbetul perfect care-i dezgolea dinții frumoși. I-am spus c-am să-i iubesc iubirea și atingerea blândă: mă atingea așa cum un cunoscător al muzicii atinge o vioară Stradivarius. Cânta la mine cum cântă David Gilmour la chitara lui. Nu, iarăși mint…de fapt, așa aș fi vrut eu să mă iubească. Dar știam că se străduiește. Dacă m-ar fi întrebat de ce nu-l iubesc după atâta timp, i-aș fi zis cu glas timid, conștientă de absurditatea răspunsului:

-Nu pot, n-am timp!

Ar fi spus că-s dusă cu pluta să zic că n-am timp să iubesc. Dar chiar n-am. L-aș parafraza pe Mallarme ș-aș încerca să-i explic că dragostea, acum, pentru mine înseamnă o infidelitate față de sine însuși. Poate că ar fi trebuit să-i spun așa, să vadă pe ce treaptă a nebuniei m-am cățărat și astfel să-i văd fuga galopantă cât mai departe de mine. Mi-ar fi spus să mă închid într-un sanatoriu să-mi fac curățenie printre gânduri, să-mi vindece cineva sufletul, că-i bolnav de el însuși. Nu m-ar fi înțeles.

Pentru că de fapt, dragostea cu el avea gust amărui, ciudat. Mă sufoca și-mi provoca în același timp o plăcere egoistă, nevoia de a mă ști iubită de el îmi provoca o senzație de satisfacție meschină și simplul gând că într-o zi dragostea lui se va topi asemeni unei șoapte pe limbă mă înspăimânta. Nu știam cum e să nu fiu iubită de el. Nu știam cum arată el când nu-i îndrăgostit de mine. Primeam iubire de la el și mi-o înfrănam către altul. Să fii iubit fără a da iubirea înapoi, nu înseamnă nimic. E o plăcere serbădă; o pierdere de timp.

Totuși, îndrăgostitul n-alege când să se îndrăgostescă, ci e înhățat de iubire.  Aproape că nu-și mai aparține. Așa că poate dragostea nu m-a înhățat niciodată în aventura ei. Sau e pe cale s-o facă.

Mă-ntreb asemeni principesei de Cleves: E oare de ajuns să iubești ca să știi să iubești? Iubirea însăși merită să fie iubită, este ea demnă de stimă și de încredere? Are suficiente resurse pentru ca, o dată cu ridicarea tutror restricțiilor, cu lichidarea tuturor tabuurilor, cu învingerea tuturor obstacolelor, să reziste la proba timpului? Avem oare temeiuri să mai credem în dragostea care dăinuie, sau făgăduiala asta nu-i decât o himeră, o păcăleală, un primejdios miraj?

Nu. Trebuie să fii puțin scrântit să nu crezi în dragostea eternă. Bunicul a iubit-o pe bunica timp de treizeci de ani și o iubește și acum deși el trăiește într-o lume și ea în alta. Florentino Ariza a iubit-o pe Fermina Daza toată viața lui și pe lângă asta, a așteptat-o, umplându-și existența cu iubirea lui pentru ea.  Mama încă se uită la tata ca la Oracolul din Delphi și-l iubește cu aceeași putere.   Să-i întreb care-i secretul sau s-aștept?

lve cica

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s