În vreme ce-mi schingiuiesc plămânii cu tutunul desfătător, atuoflagelându-mă cu o plăcere meschină, mă-ntind leneș într-un fotoliu vetust, impregnat de amintirea bunicului și-mi las sufletul deșănțat să salte și să se-mbete în stil hitlerist de Wagner. (Zic asta fiindcă am aflat de curând că Wagner era compozitorul preferat al lui Hitler.) Mi-e ciudă pe nori. Mi-arunc privirile sălbatice către cer, străpungând fereastra murdară și anatemizez zborul păsărilor și libertatea norilor. Cerul pare înmuiat în acuarea albastră și-ncep să număr norii neobosiți, în lupta lor cu întunericul ce stă să cadă. Îmi picură în suflet îndoiala și neputința de a fi.

Wagner îmi zguduie sufletul, literatura mă încântă, filozofiile mă amețesc și totuși, niciuna nu-i suficient de puternică să alunge senzația de irosire, de neputință, s-alunge gândul care mă biciuiește și care încrustează în el întrebarea: Cine sunt eu? Mă cred că-s asemeni unei metropole, senină și fremătătoare, pe când, sunt un imens pustiu și nu știu dacă-i cale de scăpare.

Aș vrea uneori să-mi simt gândirea grea de importanță, să scap de inconsistența ființei mele. Pe când, ce-s eu, decât un biet trecător prin vâltoare vieții?

În ”Cel mai iubit dintre pământeni”, m-am izbit de vorbele lui Marin Preda ș-am rămas mult timp amuțită, încercând din răsputeri să-mi topesc cumva mirarea născută de perfecțiunea și autenticitatea pe care aceasta o are în a descrie nefericirea raportată la fericire: „ Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră” M-am gândit la fragilitatea umană. La slăbciunea și neputința noastră. Aproape că, înotând asimetric în marea învolburată de gânduri ce se formase în mintea mea, uitam să mai conștientizez că și eu sunt om; devenisem un observator obiectiv al speciei umane. Și-mi părea omul asemeni unei sălcii cu suflet de plop, incapabil să-și păstreze clipa fericirii, unduindu-se în bătaia vântului după pofta acestuia, într-o dezordine și-o nestatornicie totală, precusoare a fragilității. E suficientă fericirea altuia ca să ne terfelim în noroiul invidiei, să ne bălăcim în mocirla răutății, să ne pierdem firea, să ne mâniem împotriva noastră, să dăm cu piciorul în fericirea altora, să pândim pe furiș momentul evaporării acesteia în neant. Omul e slab, și așa cum spunea Theophile Lungul -autorul cărții ”Mantaua lui Hipocrate”, omul prin natura sa, e prost. Numai prin cultură ajunge să se șlefuiască, să capete acel ansamblu de valori și principii ale moralității… și chiar ș-atunci privește cu o răutatea abținută fericirea altora.

Are și fericirea darul ăsta de a se da în stambă cum s-ar spune. Când fericirea există într-un om, acesta capăta un fel de aură strălucitoare, i se strecoară în priviri și-n mlădierea trupului, în gesturi și-n fiecare cuvânt care se naște pe buze. Fericirii îi place joaca ș-are o poftă nebună de a se lăsa dezgolită în văzul lumii. Și de ai încerca să ți-o stăpânești, aceasta, ca un murg sălbatic, îți iese prin suflet, prin zâmbet, prin toți porii și cu o forță nestăvilită se joacă cu tine, chiar și împotriva voinței tale.  N-ai cum să nu-ți dai în vileag fericirea. Or tocmai d-asta cei nefericiți, încep a se sinchisi de propria lor nefericire. 

da

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s