Sufletului meu, sărmanul, i-au crescut spini. Și mă doare. Cine-o să mi-l vindece? Iar gândurile mele-s vraiște, strivite de propria lor greutate. Orașul miroase a ploaie si  mă opresc o clipă în mijlocului drumului să inspir viața care trece pe lângă mine, în vreme ce mica filozoafă din mine își cântărește greutatea sinelui ei. Îmi continui drumul, strivind pământul cu pașii mei firavi care mă poartă către niciunde. Și dacă aș vrea să merg undeva, unde să mă duc? Și dacă aș avea către cine să alerg, m-aș dezbărca de mine însămi și m-aș lăsa strivită într-o îmbrățișare?


Sunt singură, dar asta nu pare să mă stingherească în niciun fel. Poate într-o altă viață am fost un plop, de asta mă bântuie nesuferita asta de singurătate pe care o alint bastarda fericirii mele. Nu face decât să nască-n mine sămânța nebuniei și mă transformă-ntr-o vietate sălbătică, ce are ochi de fiară și un zâmbet ciudat care nu se desprinde de mine. De fapt, nevoia de dragoste îmi martirizează trupul. Iau primul autobuz care-mi iese-n cale. Îmi arăt ostentativ sperioritatea, vrând parcă să subjug lumea cu existența mea. Simt că mă sufoca ceva. E egoul meu. Lumea mi se pare mică și nebună așa că-mi afund nasul într-o carte veche. Ascult din greșeală conversația unora de lângă mine și-mi zgârie auzul cu un dezacord nesimțit. Alături, un bădăran se holbează la picioarele mele pe care încerc din răsputeri să le acopăr cu fusta-mi șifonată. În căști, Tudor Chirilă îmi provoacă orgasm auditiv în vreme ce privesc oamenii cu dispreț vădit. Ca și cum eu eram omul spiritului, ei oamenii cărnii, eu cea care citeam, ei cei care, fericiți și cretini, viețuiau ca niște plante. Mi-amintisem că odată, un preot blând, mi-a spus cu oarecare tristețe în glas că mândria-i cea mai cumplită boală, iar eu i-am zis: ”Lecuiește-mă, părinte, de ea!” Mi-a răspuns că doar eu singura am să mă mântuiesc, și că s-ar putea să-mi dea moartea un rendez-vous, și eu s-adorm pe veci, la întâlnirea cu ea, ținându-mi brațele încucișate pe pieptul în care zace la subsol mândria nevindecată.
Simt că mi-a plămădit sufletul Dostoievski, atât mi-l simt de greu. Mă obsedează greutatea ființei mele, dar mă gândesc la Kundera, că cică-i insuportabila și ușurătatea. Îmi zboară gândul la Irina, a lui Cehov care-și pune întrebarea la ce bun amintirile?Uneori, aș face mototol amintirile și le-aș arunca la gunoi fără să stau pe gânduri. Dar zilele trecute am mers la mormânt la bunicul meu, care peste șapte zile ar fi împlinit 74 de ani. De n-ar fi fost amintirile, n-ar fi fost nici cascada de lacrimi născută din apele verzi-albăstrui ale ochilor mei. Și apoi, ce-aș fi ales? Calea ușoară în care nu există amintiri, deci, nici durere, nici suferință? Sau greutatea?
I-am dat dreptate lui Kundera, hrânindu-mă din suferința provocată de cel ce nu mai e. Atât mi-a mai rămas de la bunicul. Și-n fața pietrei albe pe care era expusă o fotografie cu bunicul și bunica, zic: încetați, vă rog, gândurilor hoinare, și lăsați-mă să vorbesc cu el! Obediente, sărmanele gânduri, au tăcut. Cred că le era teamă să nu le îngrop și pe ele că tot eram la cimitir. Din depărtare, aud o bătrână strigându-i alteia: Vino țațo de-ți curăță locul, că mâine-poimânie ți s-o-mplini sorocul! Zic: Câtă nonșalană are țața- glas, zici că moartea-i o tovarășa salvatoare a ființei ei. Asta da ușurătate a ființei. Apoi, printre morminte, calcă verișoară-mea, sughițând printre lacrimi, ca o adevărata bocitoare, strigându-l pe tataia în fel și chip. Îi zic: Unde crezi că s-a dus? Zice: Ți-ai răspuns singură la întrebare. E la Universitatea de Poezie. Am închis ochii și-am șezut lângă el și-am plâns: Ei, tataie… mai am puțin și fac 18 ani și tu? N-ai mai stat și tu s-apuci ziua asta… Dar lasă, nu te cert, cred că n-a fost după tine… apăi, las că știu… tu i-ai și scris o scrisoare morții.. mai știi ce-ai zis? Să aștepte Angelica că nu ești gata acușica, nu erai pregătit nici cu banii ca să-ți sune bolovanii… Degeaba! dacă moartea ar fi femeie, ar fi o perversă egoistă  că ni te-a furat. Să știi că mi-e dor de tine. M-am gândit că printr-un testament nescris, mi-ai lăsat talentul tău de a scrie. De fapt, mai degrabă cred că l-ai împărțit între noi toți cei încondeiați. Tati parcă s-a trezit din toropeală și s-a făcut epistolar. Să vezi ce scrisori frumoase scrie. Când trăiai tu nu l-am văzut să fi scris. Mie nu mi-ai scris niciodată nimic, mi-ar fi plăcut să știi. Cred oricum că tu bei țuică cu Baudelaire, Bacovia, și  restul găștii de poetari. Oricum, eu sunt bine aici. Cred că sunt fericită. Când vin la țară, nu mai e nimic de când tu nu mai ești. Doar mamaia care dac-o vezi cât suferă, ți se strânge sufletul de milă. Dar ce să-i faci? Nu putem să-i cântăm și noi în strună că mai mult rău facem. Bine tataie, acum plec. Chiar dacă mă vezi fericită, să nu cumva să crezi că te-am uitat. Te iubesc mai mult cu fiecare zi care trece și care-mi amintește că tu nu mai ești. Amintirea ta e vie. La asta-s bune amintirile.

Mă simt ca o păpădie care a uitat să zâmbească lumii. Și mi-e atât de dor…de parcă nu mai știu când mi-e dor, că-i totul trecător.

papadie-6

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s