Scrisoare către propria-mi viață

Dragă proprie-mi viață,

Ideea de a-ți scrie o epistolă vine dintr-o obsesie care mi-a rămas moștenire de la bunicul. El scria oricui: mie, soră-mii, primarului orașului, preotului satului, chiar și celor care-i trimiteau facturi. Ce se mai mâhnea când vedea sumele umflate, grele cât un bolovan ce-i găurea buzunarul. Zadarnic îi spunea bunica: ”Lică, mai lasă telefonul ălă că iar plătim mult!” Într-o zi ne-a adunat pe toți ai casei, scuturându-se de o încântare naivă, pentru ca să ne citească ce le-a scris celor care-i trimiteau factura la telefon; ba chiar le-a cerut în mod special să nu-i mai trimită înapoi scrisori robotizate și nici să mai vorbească în engleză cu el, că el știe doar turcă.

Așa că iată-mă scriindu-ți, dragă viață în care mi-e dat să trăiesc. Până la urmă, de ce nu ți-aș scrie?

Read more

Advertisements

Care eu e sincer? Care eu greșește?

-Vrei să te mint sau vrei să plec?

-Vreau să mă iubești.

-Asta înseamnă să te mint.

-Nu mă iubești?

Cât venin să zacă-n mine să-i trântesc un ”nu” dureros când îi cunoșteam fiecare cicatrice din sufletul lui rănit, de mine…? L-am întrebat cândva: Care eu din minte te iubește? Care eu din mine te-amăgește? Care eu e sincer? Care eu greșește?

Read more

Fragilité


În vreme ce-mi schingiuiesc plămânii cu tutunul desfătător, atuoflagelându-mă cu o plăcere meschină, mă-ntind leneș într-un fotoliu vetust, impregnat de amintirea bunicului și-mi las sufletul deșănțat să salte și să se-mbete în stil hitlerist de Wagner. (Zic asta fiindcă am aflat de curând că Wagner era compozitorul preferat al lui Hitler.) Mi-e ciudă pe nori. Mi-arunc privirile sălbatice către cer, străpungând fereastra murdară și anatemizez zborul păsărilor și libertatea norilor. Cerul pare înmuiat în acuarea albastră și-ncep să număr norii neobosiți, în lupta lor cu întunericul ce stă să cadă. Îmi picură în suflet îndoiala și neputința de a fi.

Read more

de parcă nu știu când mi-e dor, că-i totul trecător

Sufletului meu, sărmanul, i-au crescut spini. Și mă doare. Cine-o să mi-l vindece? Iar gândurile mele-s vraiște, strivite de propria lor greutate. Orașul miroase a ploaie si  mă opresc o clipă în mijlocului drumului să inspir viața care trece pe lângă mine, în vreme ce mica filozoafă din mine își cântărește greutatea sinelui ei. Îmi continui drumul, strivind pământul cu pașii mei firavi care mă poartă către niciunde. Și dacă aș vrea să merg undeva, unde să mă duc? Și dacă aș avea către cine să alerg, m-aș dezbărca de mine însămi și m-aș lăsa strivită într-o îmbrățișare?

Read more