În ultima vreme mi-e dat să ascult tot felul de teorii -atât de reci și străine mie- ale oamenilor din jurul meu, cu privire la existența unei divinități, ca și cum Dumnezeu îmi pune la încercarea credința mea în El. Știu. Religia a devenit un subiect controversat sau poate așa a fost dintotdeauna, și de multe ori mă feresc să intru în dispute pe această temă; nu pentru că n-aș avea argumente ci pentru că simt că nu-i nevoie să-mi justific în vreun fel credința. Zilele trecute, la școală, ni s-a pus întrebarea: ”Ce este Dumnezeu?”. Am tăcut, dat fiindcă cel care-mi adresase întrebarea este convins că își este propriul său Dumnezeu, așa că n-am vrut să-l stingheresc în vreun fel cu naiva mea convingere. Unii au spus că Dumnezeu e o energie, alții că-i un concept, alții s-au mulțumit să răspundă: Dumnezeu există și atât, care a dat naștere următoarei afirmații: asta spun doar oamenii slabi de minte al căror creier funcționează pe principiul ”Crede și nu cerceta. ”


M-am surprins o singură dată punându-mi semne de întrebare cu privire la existența Lui și m-am speriat. Simțeam că îmi e furat, de către nu știu cine, împotriva voinței mele, singurul gând în care cred și care mă face să simt că nu-s totuși a nimănui pe acest pământ.
…Am obiceiul să iau cărți din bibliotecă pe care mai apoi, cu ochii închiși, le deschid la nimereală, lovind cu degetul un rând al paginii. Obiceiul ăsta seamănă cu un fel ritual, de parcă de rândul ăla îmi atârna întreaga viață. Culmea, am deschis Frații Karamazov: ”Dacă Dumnezeu n-ar exista, totul ar fi posibil.” Și ca și cum nimic nu-i întâmplător și toate-s înlănțuite, am văzut filmul ”Ostrov”.
Ostrovul este un film rusesc, regizat de Pavel Lungin și spun fără pic de îndoială că-i o capodoperă monumentală. Înainte să-l văd, tata mi-a spus că a văzut filmul ăsta de două ori în douăzeci și patru de ore; și parcă i-am ghicit gândul: se temea că n-am să-l înțeleg. Eu atâta frumusețe sufletească n-am mai văzut decât la Prințul Mîșkin al lui Dostoievski. După ce am terminat de vizionat filmul, m-am simțit murdară de păcatele mele și m-am întrebat ce-o să-mi zică Dumnezeu când o veni Ziua de Apoi? Și apoi, m-am întrebat care-i ierarhia în Rai (dacă există așa ceva). Spre exemplu, oamenii, de fapt sfinții, ca părintele Anatolie(protagonistul filmului) cu atâta curățenie sufletească și atâta profunzime, ș-atâta har, ș-atâta bunătate, or să se amestece cu restul păcătoșilor pe acolo prin Rai? Revin iarăși la orânduirea lucrurilor în Univers și la perfecta înlănțuire a întâmplărilor. După ce am văzut filmul, m-am apucat de Crimă și pedeapsă și am simțit că Marmeladov, alcoolicul suferind, îmi răspunde la întrebare: ”Va veni ziua de apoi și El mă va întreba: Unde este copila care s-a jertfit pentru mama ei vitregă, ofticoasă și rea? Unde este copila care nu s-a îngrijit de netrebnicia tatălui ei pământesc, un bețiv fără capătâi?” și apoi îmi va spune: Vino în împărăția mea. Te-am ierat o dată, te-am iertat încă o dată și-ți iert și acum păcatele.” Și are să-i ierte pe cei buni și pe cei răi, și pe cei înțelepți și pe cei smeriți. Iar când va isprăvi cu toții, va grăi către noi: Veniți și voi bețivilor, veniți și voi cei slabi de îngeri și voi păcătoșilor. Atunci vor grăi cei preaînțelepți: Doamne, pentru ce îi primești și pe aceștia? Și va răspunde el: Îi primesc, v-o spun vouă, preaînțelepților, v-o spun vouă celor cu minte multă, fiindcă niciunul din ei nu s-a crezut vrednic să fie primit în împărăția mea…”
Acțiunea filmului Ostrov începe în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, pe când naziștii erau molipsiți de impresia că-s de rasă nobilă și că menirea lor este aceea de a purifica restul raselor inferioare. Astfel va fi declanșată drama lui Anatolie, care din ordinul unui ofițer nazist este obligat să-și omoare camaradul pentru a-și salva propria viață. Va apăsa pe trăgaci în disperarea momentului și de aici se va naște al său zbucium sufletesc și teroarea mustrărilor asupra conștiinței.
Firul acțiunii e reluat în anii 70, într-o mânăstire izolată, situată pe o insulă din nordul Rusiei, pe vremea când biserica se afla încă sub prigoana comunistă. Slabul de înger, Anatolie, își caută mântuirea și devine Părintele Anatolie, vindecător de suflet, de minți, de trupuri. Patul îi sunt cărbunii, hrana îi sunt pâinea și apa, iar de cald îi ține pocăința. Nu psihologia personajului m-a impresionat cel mai mult, ci frumusețea sufletui său, nesfârșita căință.
Cea mai mare durere a sa, este aceea că și-a omorât camaradul, Tihor Petrovici, ca să-și salveze el propria viața. Întreaga sa existență este rugăciune. În acea pustietate dezolantă, părintele nu simte niciun pic de liberatate, mintea îi e îngreunată de gândul omorului iar plânsetul sufletului răsună în repetarea zilnică a rugăciunii: ”Miluiește-mă pe mine, Doamne, păcătosul…” La un moment dat, începusem să mă revolt în interiorul meu: n-a plătit suficient omul ăsta?! Când i se va de eliberearea sufletească pe care o merită, și când îi va mângâia cineva mintea obosită de atâta remușcare?
Deznodământul filmului este însă epocal. Și n-aș avea ce să scriu, de dragul de a nu strica plăcerea celor care vor vrea să vadă Ostrovul. Sfârșitul lui Anatolie e mângâierea lui Dumnezeu iar trecerea sa în neființă e redată sublim, în tot ce are ea mai frumos și mai spectaculos. Și da, mesajul regizorului ajunge la cei care îi privesc filmul: că există un Dumnezeu, că nu  suntem singuri pe acest pământ.

P.S: ”Rolul principal este interpretat de către Pyotr Mamonov, fost star rock al erei sovietice, în prezent un devotat trăitor al ortodoxiei, într-un sat izolat din Rusia. 

15_photo

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s