Se trezi și cauta în jurul ei orice dovadă palpabilă că tot ce se întâmplase fusese real și nu doar o festă a imaginației sale. Simțea sub ea nisipul moale. Mirosea a Dunăre și a vară. Mirosea a copilăria ei.  Căuta mașinal pachetul de țigări, dar  în căutarea ei somnoroasă îi atinse mâna lui Robert care încă dormea nestingherit. Își aprinse în liniște țigara și se îndreptă spre Dunăre.

…”Ioana, Ioana, tu ești singura care n-ai tupeu să sari din golf!”

Nu, n-avea.  Își visase de atâtea ori moartea în apele Dunării și totuși acceptă provocarea de a sări de pe impunătoarele stânci, vrând parcă să-și sfideze propria soartă.  Era 19 iunie: ziua ei. Împlinea  cincisprezece ani, vârsta de care se temuse cel mai tare, din motive inexplicabile.  Stâncile îi ardeau talpile iar larma făcută de copiii din jurul ei contribuiau la starea de neliniște care o năpădise. Se cățăra încet, încercând să amâne momentul întâlnirii cu Dunărea și totuși ceva o atrăgea cumplit să facă săritura. Nu, nu era nici mândria, nici dorința de a le demonstra prietenilor ei de ce e în stare, era mult prea deșteaptă pentru asta. Voia parcă să iasă dintr-un destin nesubstanțial ființei sale.

Ajunsese: golful era imens. Îl privea și se temea. Se apropie de marginea prăpastiei dar nu putu să privească în jos, ci privi cerul, nesfârșitul cer lustruit până la perfecțiune, de parcă Dumnezeu intenționa să-l scoată la licitație în acea după-amiază de iunie. Își aminti că o mințise pe mama ei, sau omisese să-i spună adevărul: acela că era ziua în care își provoca destinul.

Nu-și desprindea ochii de la cer și își transformă gândul în rugă pentru mama ei: ”Iartă-mă, mamă, dacă mi-e dat să mor în aceeași zi în care m-am născut. ” Fiecare noapte în care visa întâlnirea cu moartea era la fel: moartea îi aștepta săritura la poalele stâncilor ce împrejmuiau golful, tânjind să înhațe cu ale sale brațe mari o tânăra blondă în mantaua-i neagră.

Își apucă nasul cu mâna dreaptă și făcu un pas înapoi ca să-și ia avânt. Brusc, simți o lovitură în spate ș-apoi căderea… Interminabila alunecare pe panta atmosferei. Deschise ochii și-și simțea insuportabila ușurătate a trupului, avea impresia că vântul îi schimbă traiectoria și că intenționează s-o urce pe-un nor, când deodată simți dezlanuțuita-i prăbușire în apă și… atât. Își pierdu cunoștința și leșină în adâncurile fluviului.  Priveau cu toții, speriați, spectacolul și așteptau să iasă la suprafață.

Robert. El fu cel care se aruncă după ce îl pocni cu putere pe cel care o împinsese pe Ioana. Cu greu o aduse la mal și-i verifică pulsul. Abia respira…

Își aminti această întâmplare și tresări. Era atât de vie în mintea ei, tocmai pentru că o trăise atât de puternic. De atunci, înțelesese că doar prin voința divină astăzi încă trăia, și-l privi cu drag pe Robert. Se îndepărta de Dunăre, care o fixa de parcă  între ele două există treburi nerezolvate, amintindu-i prin tăcere că îi e datoare cu o moarte. O porni către  salvatorul ei: îi atinsese buzele arse de soare, pecetluindu-i-le cu  un sărut cast.

Într-un final se trezi, își aprinse și el o țigară și o privea pe Ioana fără să-i spună nimic însă.

— Vrei să mergi cu mine să-i văd pe ai mei? Încuviință din cap și continua să o fixeze cu privirea. Ioana nu înțelegea tâlcul acelei priviri dar nu cuteza să-l întrebe. Îl scrută la rândul ei, când auzii:

–Mai devreme, să știi… nu dormeam.

Deci știa că-l sărutase în somn. Se ridică ducându-se la mașină:

— Vii?

În oraș nu era nicio mișcare: ai fi zis că timpul a stat în loc și că oamenii îi țin isonul. Blocurile erau livide, trotuarele goale, străzile pustii:  parcă se întorseseră într-un trecut lipsit de viață și că doar ei doi erau singurii care reușiseră să fenteze moartea. Orașul ăsta, martor al copilăriei sale, cunoșteau o altă Ioană. Astăzi, acea Ioană fusese arsă pe rug și-a reînviat din propria ei cenușă precum pasărea Phoenix: realiză cum își pusese timpul pecetea asupra ei și o metamorfozase în altcineva, fără încuviințarea ei. Azi nu mai era nimic din ce fusese odată.

— E încă devreme și probabil ai mei dorm. Hai să ne mai plimbăm puțin.

–Ți-e dor și tie, nu?

-Îhî…

Când era mică, avea impresia că e tare nefericită: fusese un copil ieșit din comun, se împiedica în rușine ori de câte ori era nevoie să-și spună numele vreunui necunoscut și totuși nu putea sta departe de probleme. Trecu pe lângă nucul din fața blocului, care îmbătrânise cumplit. Nucul acela fusese precum un bunic arhiplin de povești, care se apleca ori de câte ori ea îi cerea s-o ia în brațele lui lungi. Ceea ce o enerva era tanti Verginica, care urla cât o țineau plămânii când o vedea că iar s-a urcat în dragul ei copac; astfel, săraca de sute de ori s-a trezit cu geamul spart de bolovanii aruncați de  mica nesăbuită.  Când a murit, Ioana a  ridicat ochii spre cer în semn de mulțumire, rostind încântată: ”În sfârșit!”

Apoi își aminti de vecina și învățătoarea Aglae, o femeie rea din cale afară care într-o zi, pe terenul de sport, enervată fiind de vreo trăznaie făcută de Ioana, i-a strigat cu vocea ei pițigăiată: ”Ce să m-aștept de la tine, obraznico, dacă tac-tu îi văcar!” Toți colegii ei pufiniră în râs iar Ioana ripostă cu aceeași superioritate care în liceu îi pricinuise numai necazuri: ”În primul rând, dacă ții să-l numești pe tata neapărat în funcție de animalele pe care le crește, tata-i  oier, și în al doilea rând, oile lui sunt de trei ori mai frumoase, mai bune și mai deștepte decât tine!”, și scuipă.

I se păreau toate atât de îndepărtate și se simți cuprinsă de nostalgie.       

Deschise ușa aparamentului; mirosea terbil a fum de țigară, geamul se legâna pe muzica liniștii lovindu-se la fiecare zece secunde de perete, ca într-un joc enervant, cioburi zăceau moarte pe podeaua murdară iar pe perete urme roșii uscate păreau că stau agățate fără rost. Ioana se sperie numaidecât și scoase un țipăt pe care încercă să-l oprească lipindu-și palma de buze. Din depărtări, un plânset dureros -al mamei, se gândi Ioana- străbătea apartamentul. Fugii în neștire speriată și agasată de toată nebunia asta nefirească: ce ar fi putut să se întâmple?

Mama ei era întinsă pe covor. Recunoscuse aceleași urme roșii ca cele de pe perete. Îi luă chipul în palme și văzu cascade șiroind nepăsătoare pe obrajii ei slăbiți.

–Mamă! Mamă, trezește-te! Ce ai? Ce s-a întâmplat?

Deschise ochii iar fața i se schimonosi de durere.

–Tatăl tău, e la spital, a avut un accident…

–Ce?! Trăiește?

–Du-te…Du-te la el!

–Robert, te rog, ai grijă de ea! Dă-mi cheile. Mă duc  imediat la spital.

Avea ochii împăienjeniți de lacrimi și-și simțea durerea în suflet ca un bolovan pe care abia îl putea căra. Dacă murise? Dacă avea să moară? Nu. Nu putea fi posibil. Plângea cu sughițuri și din greșeală, lovi un câine care dormea pe mijlocul șoselei. Urcă în goană scările spitalului care era pustiu și nu știa pe cine să întrebe în ce salon era internat tatăl ei. Într-un final, o asistentă nesuferită o conduse și se răsti la ea când Ioana își îmbrățisă tatăl cu putere, crezând că îmbrățișarea ei îi va reda viața:

–Domnișoară, e foarte slăbit, nu-l bruscați în halul ăsta. Abia dacă…

–Are să trăiască?

–Totul depinde numai de el.

Când era mică, un prieten a întrebat-o ce înseamnă pentru ea fericirea, iar ea n-a știut ce să-i răspundă. Mult timp a crezut că nu există fericire adevărată. Acuum statea în fotoliu și îl ținea de mână, spunându-și că știe exact ce-i fericirea.

Fericirea erau  serile când mergea cu tatăl ei să alerge, când întunericul era singurul martor al discuțiilor lor, când cerul părea înmuiat în acuarea iar câmpurile leneșe se odihneau în răcoarea nopții; când ea tăcea și-l privea ca pe o enciclopedie, ascultându-i poveștile despre Baudelaire, despre Socrates sau despre Filip Cel Frumos, despre Ordinul Templierilor sau chiar povestindu-și cu atâta pathos tinerețea.

Fericirea era e admirația ce i se prelingea din ochii lui mici și blânzi atunci când o vedea pe scenă sau când îi citea vreo poezie. Fericirea era el, cântând la o chitară imaginară.

Fericirea era toată familia reunită în care Ioana își îmbrăca haina de bufon și bucuria ei cea mai mare era aceea de a vedea zâmbetele celor pe care îi iubea cel mai mult…

Și acum viața îi punea în pericol cea mai de preț fericire la care tânjea iar ea se tocmea în gând cu moartea: ” Nu funcționează Raiul cum trebuie dacă îl lăsați aici să-și mai trăiască viața?! Pe pământ e mai mare nevoie de el decât acolo!”  Adormi într-un final plângând, iar peste noapte, simți îmbrățișarea caldă a surorii ei. Și-au împletit durerea într-un plânset firav și au dormit, cerându-i morții să nu îl ia. Luna era amară asemeni lacrimilor.

luna

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s