Privea trecătorii în goana lor mânată de timp și își savura țigara de parcă aceasta îi rămăsese cea din urmă fericire pe care o mai avea. Și totuși, era fericită în nefericirea ei. Trecuseră două săptămâni pe nesimțite; singurul gând care-i amintea că timpul se scurge iar ea rămâne pierdută în urma lui, era acela că soarta îi dirija iubirea într-un mod care îi displăcea: bărbatul de la Van Gogh își pierduse urma. Sperase într-adevăr că printr-o conspirație a Universului, se vor regăsi și-și vor trăi fascinanta poveste de iubire. Renunță descumpănită la acest gând.

Când era mică juca întotdeauna cu sora ei un joc: alegeau la întâmplare un om de pe stradă și apoi îi construiau întreaga viața după fizonomie. Nu putu să-și stăpânească un zâmbet trist: relațiile cu sora ei se răciseră, timpul interpunându-se între ele precum o barieră de netrecut. Se întâlneau rar și de multe ori nu aveau ce să-și spună, tăcerile dintre ele devenind apăsătoare și toate terminându-se în același punct: lungi despărțiri și un gol pe care nimic nu-l va putea umple.
Prin forfota oamenilor ce i se înfățisau precum un tablou mișcător prin geamul cafenelei, i se păru că distinge un chip cunoscut care la rândul lui, o fixă cu privirea timp de câteva secunde citindu-i pe față nedumerire și curiozitate. Îl recunoscu numaidecât! Era el: același visător cu privire pătrunzătoare și zâmbet ștrengăresc, același băiețaș peste care timpul nu-și pusese amprenta și care acum îi trezi un sentiment de sinceră bucurie care o surprindea într-o oarecare măsură. Se simțea descoperită și se certa în gând cu destinul că i-l scosese în cale pe Robert în astfel de momente în care zâmbetul îi era ofilit iar singurul machiaj pe care îl purta era oboseala. Își păstrase aceeași nebunie care-i oferea charisma și dădu buzna gălăgios în cafenea sufocând-o pe Ioana cu îmbrățișarea lui încărcată de dor. Nu se mai văzuseră de când terminaseră liceul. De sute de ori Ioana își imaginase această revedere și niciodată nu se gândise că poate fi atât de spontană și atât de veselă, date fiind condițiile în care rupseseră legătura ”definitiv și iremediabil”.
Îmbrățișarea lui fusese cel mai bun medicament împotriva apatiei în care se cufundase.
— Hello, stranger! rosti Ioana uimită de glasul ei care părea să nu-i aparțină.
— Cine ar fi crezut că la cât e Bucureștiul de mare, o să dau de tine și o să găsesc aceeași adolescentă frumoasă în răvășeala ei, cu aceeași pereche de ochi sticloși neschimbați și același zâmbet pe care n-am știu să-l interpretez niciodată!
Ce de obicei, oricât de mult s-ar fi priceput ea la cuvinte și oricât de îndrăzneață era în general, când avea cel mai mult nevoie de fluența cuvintelor ei, acestea se ascundeau rușinoase cine știe pe unde și tot ce fu în stare să facă a fost să zâmbească dulce cu vădită sfială.
— Mă bucur mult să te revăd, în forma ta brută! Pariez că dacă ne-am fi dat întâlnire, n-ai fi venit așa cum ești acum: ți-ai fi gletuit chipul transformându-ți-l într-unul de păpușă de porțelan, ți-ai fi fardat ochii astfel încât să mă rătăcesc prin cenușiul lor cum de atâtea ori am făcut-o și sigur ți-ai fi conturat buzele cu același roșu de foc pe care… Eh! Nu ți-am zis-o niciodată, dar îmi placi mai mult în forma ta naturală și dezordonată.
— Ba să știi că nu uit: în liceu mereu mă tachinai că sunt urățică și că părul meu e precum o căpiță de fân în care s-au giugiulit doi îndrăgostiți în floare vârstei.
— Eram mic, prost și iremediabil îndrăgostit de tine. Dar tu, cu talentul tău de a complica lucrurile, ai stricat tot – zise, râzând.
Ioana îl privea și n-ai fi putut ghici ce gândește. Îți dădea impresia însă că e fascinată de cel care îi vorbea cu o dezinvoltură dezarmantă făcând-o să râdă așa cum parcă timpul o dezobișnuise. Între Ioana și Robert exista o mare prietenie pe care ei, ca doi alchimiști ce nu erau, și-au dorit de s-o transforme în dragoste iar asta le-a pricinuit mai multe necazuri și certuri decât momente de fericire. Fuseseră prieteni timp de zece ani iar într-al unșpelea, s-au transformat în iubiți, relația lor fiind una ambiguă și neobișnuită.
Robert era opusul ei: nu-și arăta niciodată suferințele și-ai fi zis că-i bolnav de veselie. Era prieten cu toată lumea și părea că e precum o carte deschisă pe care o poți citi cu ușurință. De fapt nu, sufletul lui era ca un ocean de taine. Se păstra pe el însuși ca și cum era un mare secret, făcându-l astfel intangibil. Și totuși, în fața ei se lăsă dezgolit fără rețineri și tocmai aceasta dezvăluire totală a lui, o sperie pe Ioana. Ar fi vrut să fie al ei așa cum o obișnuise: ca pe un mare secret. Secretul ei. Asta era cea mai mare nevoie a ei: să-și complice existența și să fugă de oamenii care i se dădeau întrutotul.
— Hai să plecăm de aici, du-mă undeva, oriunde! spuse Ioana și se ridicară.
În mașină, cânta Deep Purple: Perfect stranger, și-și amintiră câte nopți de vară pierduseră pe malul Dunării ascultând Pink Floyd, Dire Straits, Rolling Stones, Beatles… abordând teme existențiale cărora noaptea le dădea o importanță deosebit de serioasă, care a doua zi erau date uitării, ca și cum n-ar fi existat niciodată. Ziua flecăreau și dezbăteau non-sensuri teribil de plictistioare pentru amândoi, iar noaptea era un fel de ritual: își aruncau în Dunăre toate grijile și nefericrile, spălându-se de ei înșiși. Amândoi se gândeau la același lucru, dar niciunul nu trecea gândul peste granițele minții. Într-un final al rememorării acestor nopți, Robert dădu glas gândului:
— Știi ce-aș face acum?
— Hm ?
— Aș sări de pe Colțan cu tine ș-aș străbate 300 de kilometri până la Dunărea noastră dragă, să-i mai cer o noapte ca cele din liceu!
–Așteptam să spui asta!
Pe drum, lăsară tăcerea să vorbească în locul lor. Își vorbeau chiar și când nu își spuneau nimic. De atâtea ori își negase sentimentele pentru el și acum iată-l, apărut de niciunde îi răscolea existența făcând-o să se întrebe ce n-a mers, ce-a lipsit între ei doi. Același gând îl rostogolea și Robert în mintea lui întortocheată, însă el își răspunsese numaidecât: iubirea ei lipsise. Ioana știa că-l iubește doar că nu știa cum, ea nu era capabilă să iubeacă prea mult, sau prea bine, nici măcar nu știa ce înseamnă să iubești și totuși… avea nevoie să se simtă iubită așa cum pământul în plină secetă are nevoie de apă… Când ajunseseră, se înnoptase de-a binelea iar Dunărea medita sub clar de lună. Era liniștită iar întunericul și dorul de ea, o înnobilau. Era părtașa iubirii sugrumată de ei doi. Stâncile Colțanului o protejau falnice. Îmbătrâniseră.
— În ultima zi de liceu a trebuit să răspundem la o întrebare: ce sperăm să găsim după ce părăsim orășelul ăsta uitat de lume. Tu i-ai cerut Bucureștiului să te facă actriță și să-ți găsești marea dragoste, iar Bucureștiul, precum un peștișor de aur, ți-a îndeplinit prima dorință.
–Vrei să afli dacă m-am îndrăgostit? Ei bine, nu. Am rămas aceeași pe care o știai, incapabilă să ofere iubire. Tu ai cerut vieții să nu te supună la rătăcirea în propria-ți existență și să cunoști fericirea. Eh?
–Eh! Cine-a mai pomenit fericire fără iubire?
–De ce condiționezi fericirea de iubire? Sunt două lucruri diferite care deși creează impresia că se determină una pe alta, sunt independente una de cealaltă!
— Fără dragoste, ești fericit numai pe jumătate!
–Și atunci, dacă ai nenorocul de a nu iubi, te condamni singur la nefericire pe viață.
–Tu fugi de un adevăr numai pentru că ți-e teamă că n-ai să iubești niciodată. Dar ai s-o faci, ai să iubești și ai să fii iubită nebunește încât ai să devii o nebunie!
Tăcea. Era îndrăgostită de el?
–Ioana, permite-ți să iubești. Până când n-ai să te debarasezi de concepțiile tale despre iubire și de teama asta ridicolă, n-ai să te cunoști niciodată în întregime.
— Nu bați din palme și te îndrăgostești
–Nu, dar ție ți-a bătut iubirea la ușă de câteva ori iar tu te făceai că nu ești acasă. Dacă ești neferictiă, ești din cauza ta, asumă-ți tristețile.
–Nu sunt nefericită. Și dacă iubirea care mă căuta, nu era cea pe care o căutam eu?
Îl lovise. De atâtea ori îl lovise cu vorbele dar niciodată nu resimțise durerea atât de puternic ca acum. Practic, îi spusese că iubirea pe care el i-ar fi putut oferi-o, nu era cea de care avea nevoie. Se ridică îndreptându-și abătut pașii către Dunăre. Ioana regretă ce spusese, nu numai pentru că știa că îl doare, ci pentru că rostise un neadevăr care readucea distanța între ei. Rămăsese în lumina focului și-i privirea mișcările lente, atingerile blânde pe care i le oferea Dunării înotând și simți o gelozie absurdă față ea.
Îl urmă. Înota brutal, într-o totală nepotrivire cu el, vărsându-și nervii asupra apelor nevinovate ale Dunării. Ieși imediat, această baie semănând mai mult cu un botez decât cu o plăcere. O urmă și o prinse de braț blând dar hotărât. Privirile lui îi ardeau ochii triști, intimidând-o. Își apropie buzele de buzele ei care-i implorau atingerea, dar el n-avea de gând să o sărute ci îi spuse doar atât: dacă nu acum, niciodată. Și aceste vorbe rămaseră suspendate în aer.

h

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s