”Dac-ai ști cât am fugit de tine până te-am întâlnit
Minune blondă ce c-un zâmbet mi-ai vorbit.
Dezbracă-te de tine însăți, oferă-mi al tău gând.
Salvează-mă de mine. Pune-ți iubirea într-un cânt.”

Lăsă să-i scape neîndemânatică bilețelul din mână, încercând disperată să-și prindă gândurile a căror goană îi știrbeau rațiunea. Nu fusese niciodată o fire prea romantică, sau cel puțin își nega această latură; nu-i plăceau florile de niciun fel, iar atunci când le primea, n-avea nici măcar bunul-simț de a fi politicoasă, de a oferi cel puțin un surâs anemic. Spunea că preferă să primească orice altceva, de pildă o carte, sau un stilou, dar în niciun caz un buchet de flori a căror frumusețe e trecătoare și se veștejește odată cu trecerea timpului. Florile îi creau impresia că nimic nu e veșnic, iar ei îi displăcea ideea că, oricât de adevărat ar fi, veșnicia nu există. Considera sensibilitatea ca fiind o vulnerabilitate și se disprețuia atunci când îi cădea pradă. Ioana era însă de o sensibilitate profundă și singurele momente când aceasta izbucnea dinăuntrul ei, erau atunci când scria sau se afla pe scenă. Atunci, întreaga emoție a sufletului ei se revărsa precum o cascadă în plină vară… și în momentele de creație, de pătrundere în starea de catharsis, frumusețea interioară a Ioanei se împrăștia pe întregul ei chip.
Era a doua oară în ziua aceea când se descoperea, când afla că există în ea ceva mai puternic decât ea însăși. Faptul că acest gest de factură romantică îi încolțea un zâmbet timid în suflet, o impresiona… Ea, care altădată ar fi privit cu vădită ironie situația! Cu o repeziciunea nefirească se prăbuși complet în imaginația ei bogată și începu să scrie. Mintea sa, golită de orice gând, era acum precum o coală goală ce se umplea de sufletul ei; își imagina viața alături de cel care-i scrise o poezie și avea impresia că în decursul a câtorva minute, și-a văzut viitorul strălucind. Privea nesfârșitul cer, care o trimitea cu gândul la Bolkonski, al lui Tolstoi, care în teroarea războiului, printre trupele franceze, se detașase total de lume și-și acordase un timp pentru a contempla nesfârșita frumusețe a norilor liniștiți, lipsiți de orice grijă. La fel privea și Ioana scriind mașinal pe un bilețel la vita e bella.
Adesea se surprindea visând prea mult, prea frumos, iar această cădere nefirească în abisul visului, o înspăimânta. Știa că viața nu-i un vis și că în niciun caz nu găseși fericirea la cafenea, într-o zi de vară.
Se ridică de la masă, vrând să plece. Avea o stare de neliniște și totuși simțea o împăcare sufletească; zâmbea lumii iar aceasta, precum o oglindă, îi răspundea în aceeași manieră. Realitatea o înfășcă însă cu brațele ei uriașe și-și aminti că lumea nu stă în loc pentru fericirea ei. Trebuia să se ducă la bunicul ei, care-i crea senzația că e un personaj din opera lui Moliere și că bătrânul joacă rolul bolnavului închipuit. Avea optzeci și patru de ani și era într-adevăr bolnav, însă își exagera durerile devenind nesuferit. Ioana îl bănuia că-i bolnav de inimă rea și de prea avar ce e; aproape că-l întrecea pe Hagi Tudose care voia să taie coada la pisică fiindcă era prea lungă și se făcea frig în cameră când intra pe ușă.
Ajungând la el, îl găsi morocănos, fapt care nu o surpindea deloc. Ioana îi spuse:
-Ți-am lăsat medicamentele pe masă.
-Aa! Taică, bâlbâi bătrânul. O să mă uitați toți ș-o să mă-ngroape boala. La moartea mea, de-oți vârsa lacrimi, oi ști că-s de crocodil ș-o să vă bat obrazul de acolo, de oriunde m-oi duce. Ioana îl privea dojenitor și deși știa că-i doar teatru ceea ce face, simțea o milă sinceră față de bunicul ei vitreg, atât de neajutorat.
-Ei, haide bre, că am tot avut treabă. Jumătate de zi o pierd la facultate, iar cealaltă îmi târ existența îngropată în cărți. Mai ai nevoie de altceva?
-Nu…n-unu…lasă, lasă, du-te că m-oi descurca, bolborosi fonf acesta.
-Ei, atunci dacă-i așa, oi veni la sfârșitul săpămânii să te văd că acum sunt pe fugă. Mai dă și tu un telefon dacă vrei ceva.
Noaptea se înalța din ascunzișuri sugrumând cu greu cele din urmă zvârcoliri de lumină ce se luptau să domine eterul. Ioana, obosită de agitația zilei, luă metroul către casă. Se gândea la bunica ei și nu putea înțelege de ce s-a recăsătorit cu acest om, care a păcătuit atâta și i-a dăruit mai multe suferințe decât vorbe bune; de ce a ales să-și petreacă ultimii ani ai vieții tocindu-și existența cu un astfel de om imoral. Își aduse aminte de bunicul ei care murise într-o iarnă cumplită, în preajma Crăciunului și nu reuși să-și înăbușe lacrimile. Se convisese însă că a fost admis la ”Universitatea de Poezie” și că gloria pe care viața pe pământ nu i-a oferit-o, sigur a dobândit-o în cealaltă lume. Bunicul Ioanei era un om demn de a fi personaj într-o comedie. Avea un haz de care nici măcar nu era conștient. Făcea colecție de bancuri și indiferent dacă era la nuntă sau la înmormântare, el le spunea oricui, debordând de fericire. Avea două patimi: poezia și băutura. Recita din Eminescu cu oușurința direct proporțională cu capacitatea de a bea o sticlă de țuică. Deși niciodată nu-l vedeai supărat, probabil anticipa întâlnirea cu moartea, așdar și-a scris propriul epitaf, ținând morțiș să fie scris pe crucea sa:
”Aici odihnește Lică / Care-a dat bani mulți pe țuică / O mașina mare ”șa” / Și trei mici p-alăturea!”
Asupra bunicului Ioanei, voi reveni cu siguranță, dat fiindcă este un personaj ce merită investigat psihologic, iar frumusețea și poezia acestui bătrân își merită un întreg capitol.
Ajunsă acasă, Ioana încercă să amâne amintirea bunicului ei, până înainte de a merge la culcare, când reușea să comunice cu el și să-i trimită inexplicabil gândurile sale. Răcoarea serii se furișează pe fereastra larg deschisă invadându-i intimitatea; la radio cântă Ella Fitzgerald și Louis Armstrong- Summertime. Fugise toată ziua de amintirea ochilor verzi și pătrunzători, dar în liniștea nopții, își acorda câteva clipe pentru a rememora întâlnirea. Nu spera nimic, nu se gândea cum ar putea să se regăsească, nu știau nimic unul despre celălalt și totuși știa că n-are cum să rămână doar atât. Își lăsase iubirea în voia destinului și-și amintea de vorbele mamei ei: ce e să fie, este.
Întregul oraș se pregătea să doarmă, la fel și ea. “E noapte iar, şi drumurile lungi/ Mă ostenesc şi mă grăbesc în pat./Dar noi călătorii încep atunci,/ În minte, când din trup m-am aruncat.”, își termina ziua cu un sonet de-al lui Shakespeare conchizând că a fost o zi bună.

1

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s