Știa că se va îndrăgosti de un artist. Sufletul i-o spusese de atâtea ori și se agăța de tainca dorință ca el să fie ori actor, ori scriitor. Cel de care s-a îndrăgostit, era ambele! Și  câte visuri nu-și făurise despre viața cu un artist, și cum i se mai arăta aceasta în toată splendoarea ei… Pouvre fille!

S-a întâmplat într-o zi vară, terbil de călduroasă, în care niciun zefir blând nu se îndura să adie. Bucureștiul ardea iar forfota oamenilor aflați într-o continuă agitație nu contenea, devenind apăsătoare. Ca de fiecare dată, Ioana își îneca singurătățile în cafeneaua Van Gogh, sorbind din ceașca de cafea, fără de care viața i se arăta imposibilă, alături de mult-iubitul ei Bulgakov. Citea Maestrul și Margareta dar gândul îi zbura aiurea către niciunde și avea strania senzație că ceva e pe cale să se întâmple. I se proiectau în gânduri vorbele lui Eliade:  Bucureştiul, îndeosebi, are cele mai toxice amurguri, în toate anotimpurile. E greu să rămâi singur, să nu te îndrăgosteşti, să nu-ţi cauţi pereche într-un astfel de oraş, în care soarele se stinge cu atâta melancolie… Se mutase în București de doi ani, fiind  studentă la UNATC (un vis împlinit), și nu fusese îndrăgostită cu adevărat niciodată, citise însă destule cărți și văzuse suficiente filme cât să-și închipuie că acest fenomen trebuie să-ți taie răsuflarea, să simți că zbori fără să-ți fie teamă c-ai să cazi, fiindcă are cine să te prindă. Nu îi era frică să se îndrăgostească, ci se temea că nu i se va da șansa aceasta, deși tatăl ei îi spunea adesea că va avea parte de o mare iubire în viața asta…

Ioana abia împlinise nouăsprezece ani, era conștientă de farmecele pe care le exercita asupra oamenilor; era frumoasă și i se spunea destul de des, însă n-o atingeau astfel de complimente, deși, le primea surâzând și  mulțumea cu o nonșalanță care te frapa. Mai degrabă o mulțumeau vorbele care-i contemplau inteligența, spiritul; avea ochi mari cenușii care te pătrundeau până în adâncuri și-un zâmbet interesant care ascundea umbre de ironie. Pomeții îi erau frumos accentuați și avea o gropiță în obrazul drept care-i ridica farmecul la proporții uriașe. Era însă dificilă și nu cunoștea calea de mijloc. Era de o spontaneitate care te lăsa perplex deși își studia gesturile cu o meticulozitate ieșită din comun. Avea accese de melancolie din care n-o puteai scoate și atunci te privea cu ochi dușmănoși, în care-i descifrai necontenitele tristeți  indispensabile. Atunci, scria poezii. Își agrava singură durerile prin interpretări tendențioase, prin analiza prea profundă a ființei sale. Dar de cele mai multe ori, era o fată fericită și plină de umor. Îi plăcea să râdă și râdea zgomotos, îndemnându-te și pe tine să râzi, împrăștia fericire în jurul ei și ai fi zis că o astfel de fată n-are cum să sufere de singurătate. Numai ea știe însă cât de ipohondră e și și-a ilustrat ipohondria într-o poezie: ”Tu știi că eu sunt ipohondră, sufăr de ce mi se năzare/Ştii că sufletu-mi se schimbă dacă afară este soare?”

În acea după amiază purta o rochiță înflorată al cărei contrast cu pielea bronzată îi oferea o frumusețe castă. Nu era foarte fardată, însă avea buzele roșii frumos conturate, și părul blond desprins, îi încadra perfect chipul gingaș. În cafenea răsuna Uriah Heep, July morning. Își ridică privirile din carte începând să fredoneze …there I was in a july morning, looking for…: ”iubirea” îi rămăsese agățată de buze când a descoperit că e privită lacom de bărbatul de vis a vis. Pentru o clipă s-a simțit copleșită și și-a lăsat privirile să alunce în altă direcție, imediat însă și-a dat seama de greșeală făcută și l-a înfruntat zâmbindu-i, lăsându-și gropița descoperită.

Când avea șaptesprezece ani și încă locuia cu părinții ei, adesea în miez de noapte îi prezenta mamei ei teoriile abstracte despre dragoste iar aceasta îi spunea ”Mai vorbim când te-oi îndrăgosti!”; ”nu, nu, nu și nu. N-am să permit niciunui bărbat să-mi fure mințile cu aburelile lui iar de pragmatismul meu de care stă agățată inteligența mea, n-am să mă desprind nicicând. Mi-e lehamite de îndrăgostiții ăia care își leagă fericiriea unul de altul, fără să ia în calcul despărțirile. Și atunci, când fericirea ta depinde de altcineva, atunci nu-i fericire, ei cred că e fericire dar eu cred că ar trebui numită altfel… e doar iluzia unei fericiri temporare. Vreau să mă îndrăgostesc dar n-am să-mi leg viața și întreaga mea ființă de altcineva.” Maică-sa o privea cu un zâmbet trist și nu înțelegea care-i pricina acestor gânduri, când a venit pe lume din iubire, a trăit în iubire și a fost hrănită cu iubire…? Adesea îi spunea tatălui ei că de vină sunt cărțile pe care le citește și care-i deformează realitatea cumplit.

Într-o zi, venind de la liceu avea o stare de nervozitate exagerată și vorbea urât cu toți ai familiei, de parcă fusese înzerstrată să lovească în oameni pentru a scăpa de furiile ei tot mai dese în ultima perioadă. Mânca, sau se prefăcea că mănâncă când dintr-o dată a spus pe un ton hotărât și nervos: ”Nu am să mă îndrăgostesc niciodată și n-am să trăiesc sub jugul unui bărbat. ”  Enervat de agresivitatea Ioanei, tatăl său i-a spus: ”Stai jos și spune mai repede ce s-a întâmplat.” ”Nimic. Astăzi, un grup de băieți vorbea despre locul femeii în societate și afirmau cu o hotărăre exacerbată. soră cu prostia, că locul femeii e la cratiță, că noi tre-să le creștem plozii și să le spălăm lor hainele. ” Le-am spus că nu-i adevărat și că ăsta-i misoginsm cras, că suntem în secolul XXI și că ar trebui să se debaraseze de astfel de concepții vetuse! la care el a spus: Tu ești o muiere proastă și tacă-ți fleanca. Apoi toți au râs, automăgulindu-se fiecare că s-au născut bărbați! Le-am spus că un bărbat disprețuiește o femeie numai când aceasta îi poate face ceea ce el îi poate face ei! Mi-au spus: adică?! ce vrei să spui mică feministă a secolului XXI, mai ceva ca Simone de Beauvoir? Le-am spus că nu sunt feministă și că feminismul exagerat e o prostie… voiam să mai continui dar am plecat, simțind că nervii mei sunt pe cale să facă scurt circuit.”  Tata i-a spus ”Și tu ești atât de proastă să generalizezi toți bărbații după grupul ală de băiețași tâmpiți? Să știi de la mine, un bărbat inteligent, n-o să disprețuiască niciodată o femeie inteligentă!”

Crescând, Ioana își  schimbase mult felul de a gândi, dar despre iubire avea aceaași concepție, începuse să-și pună întrebări dacă iubirea adevărată există cu adevărat și știa că nu toți oamenii au norocul de a-și întâlni marea dragoste. Ei bine, bărbatul de la Van Gogh, i-a răsturnat cu o ușurință de câteva clipe toate teoriile ei naive. Își batjocorea neputința de a-și păstra cumpatul și-și reproșa că se lasă copleștiă de apele verzi ale celui care nu se știe de cât timp o privea.

Aștepta. El pare-se, nu se sinchisea să se ridice de la masă s-o abordeze, ba chiar încetase s-o mai privească și scria de zor într-un carnețel. Biata Ioana, poreclită heartbreaker în liceu pentru că nu fusese niciodată refuzată de un băiat și era obișnuită ca orice capriciu să-i fie îndeplinit, iată că acum tânjea și implora ca el să-și întoarcă chipul interesant de frumos numai ca să-l privească preț de câteva clipe.

Enervată la culme, speriată că și-a pierdut farmecul, se afunda în lectura ei dar rândurile îi fugeau de sub priviri nelăsându-se citite, gândurile fugeau precum niște păsări speriate de glonțul care zgârie atmosfera și sentimentele îi jucau în suflet, dansau și alergau de colo-colo iar ea pur și simplu nu le putea potoli. La masa lui, se așeză o fată care făcea exces de zâmbete și care gesticula întruna, irosind o droaie de cuvinte. Nu era nici frumoasă, nici urâtă, dar avea o expresie tâmpă și o pereche de ochi negri, blegi, care-i furau din feminitate. În mai puțin de zece minute, se ridicară în semn de plecare. Fata brună care îl însoțea se îndreptă cea dintâi către ieșire, timp în care el i-a strecurat un bilețel. S-a prefăcut că nu e impresionată și nicidecum suprinsă, când de fapt, impresia pe care voia s-o creeze, nu era nici pe departe în concordanță cu ceea ce simțea. Era o poezie:

””Dac-ai ști cât am fugit de tine, până te-am întâlnit”
minune blondă ce c-un zâmbet mi-ai vorbit…(…) — va urma.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s