Un roman ce nu şi-a jucat încă destinul

Romanul Ține-mă de vorbă să nu mor (Editura Ex Ponto, Constanţa, 2006), semnat de scriitorul Ion Roșioru, este o sărbătoare a prozei, pe cât de savuroasă, pe atât de îmbietoare și cred că puține cărți din literatura română modernă îi pot sta alături ca naturalețe a relatării. O capodoperă deplină în care strălucirea este obținută prin combinarea unei inteligențe satirice cu umorul negru.

Poate că a mă raporta la vastitatea mea literară, nu este un lucru tocmai just, dat fiind numărul mic al anilor pe care îi număr, însă mi-este foarte ușor să depistez măreția incomensurabilă a romanului și implicit a autorului. Rar mi-a fost dat să citesc un roman atât de complex, de o asemenea încărcatură emoțională, despre fragilitatea umană într-o lume tenebroasă și despre forța iubirii. Am avut impresia că există o legătură cvasi-invizibilă, între Ion Roșioru și Marin Preda. Aproape indetectabilă pentru un cititor fără ADN pur românesc.

O scriere care curge, mai întâi ca un izvor cu șopote și clinchete zglobii, pentru ca mai apoi să devină greu, dens, mare cât Dunărea primăvara în câmpie, aproape de revărsări. Propoziții lungi, fără punct, ce se întind pe dimensiunea unei pagini întregi sau chiar mai mult, pline de savoare și veselie.

Romanul debutează prin dorința protagonistului de a însoți seria de elevi care vor pleca, prin tradiție, pe șantierul arheologic de la C., dorință care îi va fi acceptată numaidecât, cu o ușurință ce ar trebui să-i dea de bănuit. Deși acțiunea se desfășoară în tabăra arhelogică, este uimitor modul în care autorul trece dintr-o epocă într-alta. Amintirile din copilărie se succed povestirilor din tabăra de vară, totul este atemporal și nu respectă nicio limită geografică!

Primele pagini ale romanului sunt încărcate de descrieri ample, subtile, rafinate ale psihologiei și caracterului personajelor, la care se adaugă diversitatea și originalitatea în construcția spirituală și fizică a fiecărui erou descris.

Giurgiuvescu, potcovit mental cu porecla Diavolul Şchiop, e un tip roșcat, cu o privire vicleană, ochi mici, viezuroși, între albastru și verde. E șeful șantierului arhelogic. Nu pot motiva de ce îmi displace mutra lui. Este primul personaj cu care facem cunoștintă și prin care sesizăm soiul de analitism frapant cu care autorul observă lumea înconjurătoare. Sălășluiește în scriitor sarcasmul, iar zeflemeaua stă ascunsă printre dinți, gata să spargă bariera buzelor pentru a se transforma în cuvinte asemeni unor săgeți de foc: Giurgiuvescu povestește cu lux de amănunte picante cum Marele Monopol a vrut să ne înghită, ceea ce ar fi aruncat în brațele șomajului două distinse maestre ale artei culinare românești, precum și peste două mii de muște, fără a mai pune la socoteală cei câțiva câini de pripas ori porcii Coanei Marica (…).

Îmi vine în minte Glossa lui Eminescu: „Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui:/ Joace unul şi pe patru,/ Totuşi tu ghici-vei chipu-i…Banalitatea omenirii trezește uneori disprețul geniului, de aceea el rămâne surd la chemarea amăgitoare a existenței firave a lumii, păstrându-și esența eternă: „Tu pe-alături te strecoară,/ Nu băga nici chiar de seamă,/ Din cărarea ta afară/ De te-ndeamnă, de te cheamã.” Fac această raportare fiindcă observ la scriitorul Ion Roșioru aceeași nefericire a geniului în relația cu superficialitatea societății, aceeași capacitate de a vedea în oameni ceea ce sunt ei cu adevărat, dincolo de măștile pe care aceștia le poartă pentru a-și ascunde propriul eu interior. Aceasta-i soarta unui geniu în orice tip de societate. Și totuși… filozofie și metafizică, metafizică și filozofie! Autorul jonglează cu nonșalanță în zona care constituie menirea lui pe acest pământ. Din nou lovește răvășitor, uluitor, înălțător chiar cu această parafrazare după Brâncuşi: E ziua mea de naștere. Doar prin a morții trec în fiecare an fără s-o știu.

Cele două bucătărese Coana Florica și Coana Linda sunt două persoanje ce trebuie neapărat amintite. În prima parte a romanului, Coana Florica – o doamnă cu ochi albaștri și ten zăpeziu – îmi pare cel mai pitoresc personaj prin povestirile ei continue, prin bârfa și trăncăneala neîncetate:

Coana Florica are ochii umezi. Înțeleg că nu pentru smulgerea buruienilor a venit ea aici, ci ca să-și descarce sufletul. Mă-ntreb însă de ce trebuie să aud eu în locul răposatei că fiicele acesteia, două câte mai sunt în viață, s-au certat ca la ușa cortului, că Marica (…) a dat-o pe soră-sa afară din casă și a făcut-o venetică și blidăreasă de nouă uși, că ea, Coana Florica, i-a ținut în gazdă pe cei cinci tăntălai de nepoți de soră până-au terminat școala, (…).

O altă idee importantă, filozofică a scriitorului, valabilă nu numai în epoca comunismului ci în toate orânduirile sociale care s-au perindat pe acest pământ: Nu cu alții trebuie să ne războim, ci cu noi înșine, cu zelul acesta de a fi corecți într-o lume anapoda și de a ieși mereu în față. Autorul abordează tema comunismului sufocant din care încearcă să se sustragă, să nu se lase subjugat de partid și de gloata de nomenclaturiși avizi de putere. Își conștientizează neputința de a schimba ceva: zadarnic îmi spuneau unul și altul că acesta e sistemul, că nu merită să pun totul la suflet și mai ales că n-o să schimb eu lumea (…).

Romanul este plin de satiră, batjocură și ironie de cel mai înalt rafinament, autorul dă dovată de o înțelepciune ancestrală, evitând jocurile politice în care cad chiar și Cărtărescu, Patapievici, Mihăeș în zilele noaste: …deși cu contotații preponderent politice, domeniu de care eu m-am ținut toată viața la distanța reglementară păstrată de diavol între el și tămâie.

Întâlnirea cu cei doi francezi descinşi la C. va declanșa o serie de probleme – inexistente, de fapt – născocite de comuniștii fanatici sau doar oportunişti care dau buzna în viața oamenilor de parcă au fost înzestrați cu acest drept la naștere.

Pentru protagonistul nostru, antipatizat tocmai pentru că se încăpățânează să-și păstreze independența, străinii aduseseră cu ei o briză de libertate, dintr-o lume în care eu n-aveam să ajung niciodată. Și am avut brusc revelația închisorii uriașe în care mă aflam, sacrificându-mă sau lăsându-mă sacrificat, ceas de ceas și clipă de clipă pe altarul unei utopii în care nici sugarii nu prea mai credeau… Întâlnirea cu securistul care-l abordează chiar în după amiaza plecării străinilor conferă o dimensiune anticomunistă romanului care, cu siguranţă, n-ar fi putut apărea înainte de aşa-zisa Revoluţie (sau Loviluţie) din Decembrie:

Mă intrigă teribil adevărul că în statul polițienesc în care mi-e dat să respir, individul e completamente lipsit de intimiate, orice pas, orice gest verbal sau non verbal, îi e înregistrat în orice clipă. Prin gând mi se perindă Winston Smith, personajul romanului O mie nouă sute optzeci și patru, fapt care mă face să observ eternalizarea mârșăviilor comuniste, scurgerea existenței într-o lume lipsită de drepturi, în care orice logică pare să fie abolită. O lume dominată de un regim totalitar în care războiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranța este putere.

Până și prezentul este bântuit de rămășițele socialismului în care foarte ușor poți depista copii fidele ale Anei Pauker sau fanatici bolnavi de servilism care cred cu tărie în mitul întoarcerii unei lumi dispărute. Mă ajută un citat din Mircea Cărtărescu: Dar trebuie să fii imbecil să ai nostalgia lui Ceaușescu și-a sistemului comunist. Ai fi ca un fost pușcăriaș eliberat după decenii de închisoare și care tânjește după patul de scânduri și găleata din colț.”

Avem primul contact cu noblețea sufletească a autorului – povestea bătrânului stafidit, tot în cimitir, iubirea lui de mult pierdută și îngropată, și dorința de a striga la mormântul soției sale la fel ca atunci când a cunoscut-o: Mario, ține-mi un loc lângă tine! O să vin cât pot de repede! Romancierul comentează frust: de bună seamă, pilda posmogitului și hâtrului moșneguț e singurul lucru poetic pe care l-am auzit de când am ajuns în C.

George Răileanu, și-a învelit sufletul cu mantaua singurătății. Sufletul său se perindă prin lumi fantastice, se hrănește din poezie, e ancorat în lumea ideilor abstracte și totuși dă dovadă de un realism cumplit. Chiar dacă îi place să joace rolul unui poet cu capul în nori, deloc pragmatic – sunt un ins ciudat, rupt de realitate – el înțelege perfect manifestările umane, comportamentul, caracterul tuturor celor cu care intră în contact. Are adesea momente de vulnerabilitate, incapabil să se adapteze lumii în care îi este dat să trăiască, blamându-și destinul nefast şi autocompătimindu-se.

Adeseori, inteligența este confundată cu capacitatea intelectuală. Inteligența rimează cu abilitatea de a te adapta cu ușurință situațiilor la care ești supus, de a sesiza legăturile dintre elementele unei situații, în vreme ce intelectualitatea presupune gândire abstractă, emiterea unor concepte, activitate artistică. Înclin să afirm că George Răileanu este mai mult intelectual decât inteligent, și cum o intelectualitate atât de rafinată precum a lui are un preț, acesta este de cele mai multe ori izolarea de semenii săi.

Autorul dispune de o cultură uriașă (am început să-mi fac, cu strângere de inima, umilul bagaj de Ashaverus). Ashaverus este jidovul rătăcitor, cel care a fost blestemat de Iisus – pentru că nu i-a dat o cană de apă pe drumul Golgotei – să nu moară până la cea de-a doua venire a Sa. Practic, s-a condamnat la nemurire. Romancierul face referire la faptul că jidovul nu prea avea bagaj, călătorind din epocă în epocă și își autoironizează condiția nefericită de profesor, cu o stare materială precară, ca o frunză purtată de vânt la nesfârșire, aflat mereu la dispoziția autorităților. Umorul negru se reflectă din nou în întâmplarea cu țoapa care l-a reclamat la directorul școlii că aduce eleve în hogeac și că întreține relații sexuale cu ele de nu mai poate nimeni închide un ochi în tot blocul, scârțâitul patului erotic obligându-l pe Richter să adauge fuscei noi la scara lui cutremurătoare. Autorul compară satul Vadu-Oii cu Macondo din mult mai celebrul sat dintr-un Un veac de singurătate al lui Gabriel Garcia Marques.

Ca profesor, este oaia neagră a colectivului didactic al liceului din Colarovca. Înțelege perfect cum elevii s-au înscris în cercul de franceză doar pentru a lua o notă mare, pentru că aveau deja deprinderi greșite de pronunție, un mod superficial de rezumare a ideilor într-un text literar. Enciclopedismul său profesoral se interpune, cel mai adesea, ca un ecran între catedră și șirurile de bănci, doar ici colo, câte-o umbră anemică de admirație din partea vreunui naiv crescut cine știe cum în cultul cărții și al muncii intelectuale. Bine grăiește autorul, dar nu se știe niciodată de unde se ivește un licăr de admirație, din partea cine știe cărui elev care a avut ocazia să-l aibă ca profesor. Căci anii trec, șirurile de bănci nepăsătoare și impasibile în fața culturii trec și ele, dar pentru unii, profesorul Ion Roșioru, va rămâne impregnat etern în memoria măcar a unora dintre ei. Și sunt convinsă că licăre de admirație scriitorul Ion Roșioru va aprinde și în sufletul celor încă nenăscuți astăzi.

O altă întâmplare uimitoare, care dezvăluie înclinaţiile metafizice ale autorului, este întâlnirea cu moartea în apele leneșe ale Dunării. Este sublim întregul monolog mental al protagonistul, rememorarea rudelor înghițite de ape și mai ales salvarea lui exact în momentul în care acceptă cu seninătate și plenitudine moartea pe care o simte din ce în ce mai aproape ca pe o eliberare. De fapt, salvarea sa constă tocmai în renunțarea la propria sa existență, abandonarea vieții și acceptarea destinului…

Demascarea arivistului Mitu Baroncea, prin psihologie fină, filozofie și tehnici cvasibanditești, este pur și simplu formidabilă! Baroncea este un trufaș, incult de fapt, care vrea să pară altceva decât este în realitate, adică un ciripitor de jalnică speţă. El caută să epateze şi probabil că şi reuşeşte în confruntările cu alţii mai ageamii şi mai plăpânzi decât el.

Relația dintre protagonist și tatăl său este una foarte interesantă în economia psihanalitică a romanului.

Personajul central nu e scutit de contradicţii atitudinale. El pendulează între accese de satiră dintre cele mai justificabile la adresa societății, ba chiar se autoironizează și-și persiflează firea fără pic de cruțare, și totuși dă dovadă de o sensibilitate atât de autentică în simplitatea şi candoarea ei reală. Îşi iubeşte tatăl ca pe un model intangibil şi îl urăşte în celaşi timp, suferind că nu va fi niciodată ca el. Relația dintre cei doi se transformă mai mult într-o competiție imaginară şi zămislitooare de probleme greu rezolvabile de către cel ce-şi conştientizează ureros complexele de inferioritate vis-a-vis de forța fizică şi orală a genitorului ce nu-şi dă niciodată jos armura durităţii sale de fost jandarm în Basarabia interbelică. Cel mai emoționant și mai sugestiv moment este atunci când părintele îi dăruiește batista, ce se va transforma în cel mai scurt timp în talisman și va căpăta valori terapeutice cu putere de vindecare mai puternică decât orice medicament. Episodul va fi reluat în nuvela Batista cadrilată. Concluzia e una pe măsură: poate descătușarea nu va veni niciodată cât el va fi încă în viață. Ceea ce nutrește pentru tatăl său este o admirație obsesivă, o iubire stranie, neîmpărtășită de urmaş. Legătura celor doi deși apare sporadic în roman, este esențială în construcția sufletească a eroului nostru, atât de avid de iubire.

Povestea dintre Viorica și George nu este numai una de iubire, ci vorbim aici despre spargerea unor bariere precum timpul, vârsta, un joc cu destinul. Îngerul cu ochi albaștri îi va fi în același timp un izvor de fericire și o sursă de neliniști şi de frământări. Frăgezimea și puritatea adolescentei de o frumusețe răvășitoare în fața căreia poetul nu poate rămâne nepăsător îi reamintesc necontenit lupta sa contra conometru cu aprigul şi nerăbdătorul timp interpus nemilos şi inescaladabil între ei, precum în Adela lui G. Ibrăileanu.

Dragostea sinceră a Vioricăi pentru poetul cu suflet boem, este explicabilă. La șaisprezece ani, e imposibil să nu te îndrăgostești de un bărbat care te surprinde recitându-ți pătimaş din Eminescu și care îți vorbește în limba lui Victor Hugo cu atâta charismă și șarm. Nu. Nici el n-a fost nesăbuit. El doar a sorbit sau a sirotat câteva înghițituri din oceanul iubirii pentru a-și hrăni poeziile flămânde ; în final realitatea își permite să-i calce în picioare orice vis, iar destinul va decide în locul său.

Așadar, relația dintre cei doi este atât de curată, colorată de îmbrățișări sincere sub privirea soarelui, săruturi furate și mai ales, poezie. Viorica este o îmbinare a Adelei cu o Lolită neinițiată în nesfârșitele taine ale iubirii. Pe parcursul romanului, nu doar o dată îl vom surprinde pe protagonist neliniștit în privința viitorului și a supraviețuirii dragostei lor, dar oare de ce ar fi această copilă obligată să pună ordine în viața mea de ins care nu prea știe nici el ce vrea?

Relația cu Ilonka evoluează frumos, deși cred că niciodată nu va deveni o iubire lacomă, romantică, pasionată… Dar pentru vorbele pe care i le spune în final: Cadoul meu ești tu, cu toate orgoliile și cu toate stângăciile tale în care îți ambalezi singurătatea de care ai nevoie și pe care îți promit să ți-o respect! Ilonka dă dovadă de o înțelepciune și o blândețe demne de toată admirația.

Finalul este dur și pe cât de dureros, pe atât de impresionant. Eroul nu-și plânge patetic de milă și totuși tocmai această suferință tăcută emoționează până la lacrimi. Mai bine l-aș lăsa pe Jean d’Ormesson să vorbească în locul meu: …O imensă aripă a acestui talaz nebulos, nesigur și fragil, care transportă laolaltă atâta prostie și atâta măreție și pe care îl numim cultură.

Ţine-mă de vorbă să nu mor este una dintre acele cărţi care nu şi-a jucat încă destinul. Şi nici semne că o va face vreodată, dată fiind modestia proverbială a autorului, nu se întrezăresc.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s