Prin ruina sorții

Pe-o plajă goală mi-ai citit elida sufletului tău
Eu ți-am cântat, sfioasă, glossa gândului meu
Întregul univers se transformase-ntr-un poem
Iar noi, flămânzi și însetați, am început să-l bem.

Ți-am îngropat ziua de mai în parul meu bălai
Tu îmi sfidai privirea și ștrengăresc zâmbeai…
Pe-acea plajă-n mai, ne-am uitat iubirea
Azi, prin ruina sorții, descopăr amintirea.

Advertisements

Părerea unui suflet trecător despre o operă nepieritoare sau studiu cvasi critic despre un roman fabulos: Ține-mă de vorbă să nu mor, de IR

Un roman ce nu şi-a jucat încă destinul

Romanul Ține-mă de vorbă să nu mor (Editura Ex Ponto, Constanţa, 2006), semnat de scriitorul Ion Roșioru, este o sărbătoare a prozei, pe cât de savuroasă, pe atât de îmbietoare și cred că puține cărți din literatura română modernă îi pot sta alături ca naturalețe a relatării. O capodoperă deplină în care strălucirea este obținută prin combinarea unei inteligențe satirice cu umorul negru.

Read more

“Eminescu ne-a pus poezia pe muzica Serafimilor”

Drumuri spre Eminescu- Interviu cu Alexandru Văduva

“…Continuând ideea de la care a plecat întrebarea inițială am putea admite că o astfel de personalitate ca Eminescu nu se putea naște brusc și din nimic, că însușirile lui puteau fi cultivate în alte lumi, în alte orizonturi că a venit aici gata pregatit, cu acea magma gata să absoarbă din spiritualitatea românească tot ceea ce putea fi mai rafinat, mai pur și să o înalțe la dimensiuni siderale. Este posibil ca Eminescu să fi venit din într-adevăr alte universuri, din alte culturi deja cu o pregătire în planul receptivității și-a trăit clipa de aici, ne-a transfigurat lirica poetică dându-i dimensiuni universale, pe care nimeni nu ni le va putea lua vreodată. Eminescu ne-a pus poezia pe muzica Serafimilor cum nu o auzisem până atunci, și l-a pus pe Hyperion să dialogheze cu Dumnezeu în limba română, ridicând-o la valențele absolutului. Numai atât de-ar fi făcut și tot ar fi suficient pentru a avea dreptul la ETERNITATE!”

Somnul rațiunii-Constantin Dumitru Dulcan

Poate cel mai frumos elogiu adus vreodată Poetului!

Azi…

Azi se sfărâmă timpul, mă pierd în veșnicie

Sper ca-ntr-o altă viață, să-ţi aparţin doar ție!

Azi lumea o cutreier şi-s singură de tot.

Mi-e inima pustie şi-ţi jur că nu mai pot…

 

 

Îţi pierzi în noapte pasul, mi-i noaptea vis furat,

De suferinţă drumul mi-i tot mai încărcat.

Tu nu-mi mai sufli-n gânduri, mi-e inima pustie

Azi timpul se sfărâmă, mă pierd în veșnicie.

 

 

Azi gata-s să fac pactul cu El să uit de tine

Şi-l fac de ochii lumii, tu vino după mine!

Azi plâng văzând că viaţa nu-i numai poezie,

Sper ca-ntr-o altă viață, să-ţi aparţin doar ție.

 

 

Îți țin sărutu-n palmă, ţi-l simt neofilit

Azi corpul meu de-atâta speranţă-i obosit.

Aş da orice pe lume să trec prin Styx înot:

Azi lumea o cutreier şi-s singură de tot!.

 

 

Tu zămisleşti în mine-o planetă de tristeți,

Îmi înspăimânţi iubirea, să sufăr mă înveți…

În stările de veghe zbor liber mă socot

Mi-e inima pustie şi-ţi jur că nu mai pot.

 

 

Mi-e inima pustie şi-ţi jur că nu mai pot.

Azi lumea o cutreier şi-s singură de tot…

Sper ca-ntr-o altă viață să-ţi aparţin doar ție:

Azi timpul se sfărâmă, mă pierd în veșnicie.

 

                                                 

Ipohondrie

Tu ştii că eu sunt ipohondră, sufăr de ce mi se năzare,

Ştii că sufletu-mi se schimbă dacă afară este soare?

Şi că-mi plânge dacă cerul se răstoarnă

Și-și prelinge plânsetul pe geamurile lumii

Când toți oamenii-şi doresc să doarmă…?

Tu ştii că eu scriu poezie, că trăiesc în  universuri paralele

Tu ştii că cina mea în fiecare noapte

se metamorfozeaz-n versuri rebele?

Tu ştii că niciodată n-am să te iubesc numai pe tine,

Căci nu mă pot abține!

“Trec anii, trec lunile-n goană, în zbor săptămânile trec”

Frigul dimineții mă lovește drept în fața, provocându-mi cumplite dureri în tot corpul, mâinile-mi sunt paralizate de ger, lacrimi îmi năvălesc obrajii și nu știu dacă să învinovățesc vântul, sau mă plâng pe mine. Abia de pot să mă mișc sau să simt ceva, mi-a înghețat și sufletul și gândurile… Mă cuprinde o nesfârșită milă de tot ceea ce mă înconjoară, sau poate mi-e milă doar de mine.
Astăzi m-am surprins pentru prima dată realizând că încep să cresc. Și știu că am de abia șaptesprezece ani și că este poate cea mai frumoasă parte din viața unui om, dar simțeam că-n mine zace o întrega planetă de tristeți. Nu știu ce m-a făcut atât de melodramatică în dimineața asta de ianuarie, dar căzând vertiginos pe panta nostalgiei, nu mi-am dat răgaz să contemplu măcar puțin conștientizarea îmbătrânirii mele. Mă amuzam și mă autoironizam, nepermitându-mi momente de slăbiciune.
Și mă-ntreb ce-o să fac eu cu viața mea, cu mine însămi?
De multe ori, eu pentru mine, nu sunt decât un simplu obiect ce trebuie valorificat. Și știi… sunt nopți ca astea când toate sentimentele reprimate de-a lungul zilelor își cer dreptul la revoltă. Și atunci, scriu și curăț ce doare.
Odată cu creșterea anilor, cresc și responsabilitațile, ș-am să mă trezesc într-o bună zi cu viața-n brațe, cu toate catrafusele ei, întrebându-mă unde s-o așez… sau unde să mă așez eu în ea. Deja sunt prizoniera timpului, așa că-ncep să mă pregătesc și mă întreb ce vreau eu de la mine?
Habar n-am. Sunt câteva lucruri pe care mi le doresc cu ardoare și dacă voi avea parte de absența lor, viața mea va deveni precum un zid găurit, imposibil de umplut: teatru, iubire, fantezie și prieteni. Și mă vreau pe mine întreagă.
Nici nu știu unde vreau să ajung, nu știu ce vreau să spun prin toată poliloghia aceasta. Ideea e că simt, anticipez întâlnirea mea cu viața, sau mai bine spus cu realitatea… Și nimic nu-mi pare mai îngrozitor decât să mă maturizez într-o lume atât de nebună, în care a supraviețui e o întreagă artă. Și nu mă raportez la supraviețuire ca la o învingere a morții, ci ca la o păstrare a sufletului curat, frumos , în urma murdăriei care infectează pereții lumii!

Și parcă m-am trezit din dulcele somn al adolescenței frivole de care n-aș vrea să mă despart nicicând.