Romania, de fapt, primele formațiuni statale care au existat pe teritoriul actualei noastre țări, au fost supuse întodeauna influențelor politice, sociale, culturale și chiar religioase ale celor două puncte cardinale despre care metaforic vorbim.

Vastitatea titlului și a subiectului este uriașă și habar n-am de unde să încep. De la Mircea Cel Bătrân? De la Ștefan Cel Mare? Nu. M-am gândit că cel mai corect este să fiu cât mai aproape de vremurile modernității și să încep cu Constantin Brâncoveanu și instalarea fanarioților.

Constantin Brâncoveanu, 1688-1714, o domnie foarte lungă pentru acele perioade tulburi, este un reprezentant de seamă, nu numai a  diplomației politice –a manevrat cu mare iscusință între cele două super-imperii, cel Otoman și cel Țarist- dar și al artei, culturii, civilizației, să nu uităm de celebrul stil arhitectonic, numic brâncovenesc. Pe scurt, Brâncoveanu a fost ceea ce istoricii denumesc un despot luminat, perioadă în care artele, cultura și negoțul au înflorit.

Datorita manevrelor și intrigilor politice, Brâncoveanu este arestat și după patru luni de detenție, este decapitat împreună cu cei patru fii ai săi de către sultanul Ahmet al II-lea, chiar în ziua de 15 agust 1714, condiția salvării ar fi fost convertirea la mahomedanism, situație pe care domnitorul a refuzat-o cu înverșunare.

Mi-am adus aminte de un citat dintr-o carte a lui Nicolae Steindhardt, care mi se pare relevant pentru discuția noastră  „Brâncoveannu este cea mai shakesperiană dramă din câte au fost vreodată în lumea toată. E un caz unic pe plan mondial, de nu –aș zice- pe plan cosmic. E de necrezut. Trecerea acestuia, a unui mundan ( în toată puterea termenului ) la sublimul și eroismul cel mai fantastic, uluiește și amețește. Vă desfid să-i găsiți pereche, nici în rândurile martirilor din primele veacurilor! Nici nu ne dăm seama cine este, ce înseamnă el pentru noi, la ce nivel ne ridică. Brâncoveanu a murit ca un gentleman, un martir, un erou, un sfânt, un superstar. „

 

 

 

Nu întâmplător Biserica Ortodoxă avea să-l canonizeze aproape 300 de ani mai târziu.

Astfel se încheia viața și domnia unuia dintre cel mai mari voievozi pe care i-a cunscut Principale Române. Urma una dintre cele mai negre perioade din istoria țării noastre –epoca fanariotă-. După execuția lui Brâncoveanu țările române își pierd dreptul de a-și mai alege domnitorii, iar aceștia vor fi numiți de câtre Înalta Poartă din rândul grecilor aflați în carierul Fanar.

Extras din Între Orient și Occident de Neagu Djuvara:

Asmilate treptate ca niște simple provincii sau raiale ale imperiului, Muntenia și Moldova, pustiite de războaie și jefuite în vremuri de pace, ajung într-un hal de sărăcie și de înjosire atât de jalnic încât sunt pe cale să-și piardă până și identitatea. Cel puțin așa apar în ochii călătorilor occidentali, care sunt îngroziți: sărăcia satelor, huzurul, lăcomia și lașitatea boierilor, înapoirea clerilor, harababura și potlogăriile din administralția fanariotă, pentru un străin, totul stârnește uluire, critici și o cuvenită indignare. „

                 Prin vorbele înțeleptului istoric am reușit să aruncăm o simplă privire în viața socială românească din timpul fanarioților. Suntem în plină influentă a Estului: este timpul jafului, a inculturii, a peșcheșului și a corupției. Jugul turcesc alternează cu cel rusesc. Nenumărate războaie, în secolul 18, în special între cele două imperii -cel Otoman și cel Țarist-, s-au purtat pe teritorul principatelor, momente de alte calamități, rechiziții, foamete și toate nenorocirile aduse de război.

Din discuția cu domnul Marinescu –  profesorul de istorie al orașului nostru- știu că, de exemplu, în războiul ruso-turc 1828-1829,  Hârșova, micuțul nostru orășel a fost ars din temelii. Ce vină or fi avut strămoșii noștri de atât de groaznic au fost pedepsiți? Nicio vină. Doar că se aflau la confluența acestor două mari imperii Estice.

Dar…lumea evoluează, înaintează, viața-i o mișcare continuă. Chiar dacă secolul 19 va  începe cu unul dintre cele mai devastatoare cutremure pe care avea să le cunoască Bucureștiul  -1802-, apoi cu celebra ciumă a lui Caragea…vremurile se mișcau cu repeziciune. Revolta lui Tudor Vladimirescu, revoluția de la 1848 care cuprinsese întreaga Europă de Vest și pe care, prin Școala Ardeleană am importat-o și noi, apoi actul unic și de necrezut încă și acum al Unirii de la 1859, în pofida opoziției Rusiei –secătuită, ruinată și învinsă în războiul Crimeei- dar cu largul sprijin al cancelariilor europene, apoi marile reforme înfăptuite de Cuza, prima Constituție- secularizarea averilor mânăstirești, împroprietărirea aproape cinci sute de mii de familii de țărani, dreptul la vot, eliberarea țiganilor din robie –un pic mai devreme, e drept, prin 1856, parcă- toate aceste lucruri aveau să ne facă să ne simțim deja în VEST.

Aș dori să închei acest eseu, mai mult istoric decât literar cu admirabila analiză a lui Neagu Djuvara din cartea mai sus amintită:

“Nicolae Bălcescu a murit singur, în țară străină, necunoscut sau uitat, lăsându-și opera neterminată, trupul i-a fost aruncat în groapa comună. Însă puțini vizionari din istoria lumii vor fi avut norocul lui postum. Într-o singură generație, toate visurile lui cele mai scumpe, cele mai nebunești, se vor realize: 1859, la doar șase ani de la moartea sa, Unirea Principatelor; în anii 1860, sub Alexandru Cuza, abolirea privilegiilor și a titlurilor boierești, secularizarea averilor mânăstirești, desființarea clăcii, împărțirea a peste 2 000 000 de hectare la aproape 500 000 de familii de tărani; 1866, o dinastie străină pe tron, 1877, independeța, 1881, regatul, 1920, marea expropriere a moșiilor și sufragiul universal…

                         În istorie nu există miracole, ci, din când în când, întâmplări minunate. Există, câteodată în viața popoarelor clipe prvilegiate când, într-o singură generație, destinul adună mai multe schimbări decât în câteva veacuri de toropeală.

                     Așa s-a întâmplat la noi cu bărbații născuți, să spunem, într 1800 și 1830, și pe care îi putem numi –generația de la 1848-. Erau doar o mână de oameni, însă luptau mânați de o credință nețărmuită pentru destinele tării lor. Au lepădat ca pe niște vechituri, obiceiurile, instituțiile, până și vocabularul, impuse de o putere străină. Au sorbit cu nesaț din izvoarele culturii apusene, au asoptat instituții noi, au înnoit limba, au creat pe de-a-ntregul o literatură de valoare universală, au început în liniște un proces democratic, într-un ritm nemaicunoscut de vreo altă țară din Europa. Ei au făcut astea. Au făcut chiar mai mult- au făurit România.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s