Umbra în uniformă

Letopiseţul lui Marin Ifrim

C-éT-éLINA MIHAI - foto

Debut 

Cătălina Mihai este elevă în clasa a XI-a la Liceul Teoretic ”Ioan Cotovu”, din orașul Hârșova, fiind descoperită de scriitorul de origine buzoiană Ion Roșioru, care, timp de peste 4 decenii, a predat franceza și latina în această școală.

         În incipitul romanului semnat de Dumitru Dănăilă, Umbra în uniformă (Editgraph, Buzău, 2014), acțiunea este plasată în anul 2013, însă naratorul ne poartă în anul care a schimbat destinele multora  –  este vorba despre anul 1989, anul în care s-au prăbușit zidurile regimului comunist, lăsând în urmă ruine latente, dornice mai târziu să-și recapete locul „cuvenit” în politica României. A fost perioada în care „o lume apunea și alta își făcea hotărâtă apariția, când schimbul de putere și de orânduire nu se petrecea cu flori și cu strângeri de mână prietenești, ci sub gloanțe.

Anul însă s-a dovedit a fi nefast pentru Natalia Smeianu, căreia…

View original post 1,326 more words

Advertisements

Ce-o să rămână din noi?

Astăzi m-am întors de la Vălenii de Munte,  de la copiii care au făcut din spectacolul nostru un scop caritabil. De la cei care au fost pentru mine o palmă dureroasă dar necesară. De la cei care iubesc viața și-și acceptă destinul cu zâmbetele impregnate necontenit pe chip. Sună clișeic să vorbesc despre transformarea mea care s-a petrecut după cele două zile petrecute acolo, mai degrabă aș vrea să vorbesc despre cum m-am trezit la realitate. Nu la realitatea mea. A mea e prea frumoasă în comparație cu realitatea adevărată.

Noaptea ne-a prins în Valea Screzii, care pentru mine a fost un adăpost, o izolare față de lumea înconjurătoare. De cum am intrat în sat, copiii erau cocoțați pe dealuri, de parcă veniseră din romanele lui Creangă, femeile roboteau de zor prin curți, iar drumul și peisajul mă duceau cu gândul la Rebreanu. Drumurile bătătorite mărgineau văile ce miroseau a iarbă proaspătă, munții se vedeau în depărtare cum zgârie cerul pudrat cu nuanțe roz, casele înșiruite care găzduiau câte 20-25 de suflete zâmbeau semețe, ca și cum n-ar fi avut nicio grijă… Însă cel mai mult mi-a plăcut apusul în care soarele se stingea cu atâta nostalgie… Și răsăritul… Când pentru prima dată trezirea la ora șapte mi-a fost dragă. Toate-n jur se dezmorțeau în urma unui somn profund iar lumea își relua cursul firesc.

M-au uimit copiii părintelui Tănase ale căror povești le-am devorat, le-am ascultat cu un interes nesăvilit, notând tot ce m-a impresionat într-adevăr. Ei n-au frică de viață iar soarta și-o acceptă așa cum e ea, fără să stea în calea ei, s-o schimbe, sau să-și blesteme zilele. Ei râd deși ziua de mâine nu le este asigurată. Ei se îmbracă în zâmbete și poartă-n suflet credința. Își acceptă condiția și nu fug de nimeni. Ei nu fug de ceea ce sunt. Ei sunt ei. Lor nu le este furată copilăria iar tehnologia nu și-a întins tentaculele să le distrugă mințile și timpul. Ei n-au bani, Iphone sau laptop, ei au un acoperiș deasupra capului, mâncare și recunoștință pentru faptul că există. Ei știu că Dumnezeu întârzie, dar nu uită niciodată.

Ei nu se plâng nici de foame, nici de frig, nici de tristețe, eu fac nazuri la mâncarea de la prânz, mă plâng din motive puerile și trăiesc ba în trecut, ba în viitor, ba caut alinarea în cărți uitând să mulțumesc fiecărei zile care mi-este dată, pe când ei  acceptă realitatea și nu se tem de ea. Sau cel puțin, nu arată.

I-am cerut unei fete, care mai apoi aflu că are treizeci și unu de ani, să-mi vorbească despre ea – păi, tata e african, mama e  româncă. Albă.  Când a văzut că-s letiă tata, m-a abandonat. Nu pot să iubesc pe cineva care își abandonează propriul copil. Trăind aici, mi-am reprimat toate dorințele. Nu zic că nu-i bine aici… zic doar că toate visele mele s-au pierdut, le-am lăsat în urmă… Am scris o carte. Da ce să fac? Cine mi-ar publica mie cartea? Trăim în România. Când eram mică vroiam să joc în filme cu Jim Carrey, că-mi place la nebunie comedia. S-au dus toate… Și visele, și anii, și eu tot aici am rămas. Da n-are nimic. Tu să te faci actriță, da? Să nu renunți la visele tale… Mă uit la tine și mă gândesc la sora mea, și ea e tot blondă ca tine. Știi, odată am avut o cățelușă albă, care a făcut șase pui negri. Așa tare m-a uimit coincidența asta… La fel am ieșit și eu… singura neagră! Singurul lucru pe care mi-l doresc este să întâlnesc pe tata, să-i spun că sunt fericită că îi semăn lui și nu ei!

               Altă fetiță mi-a povestit așa, hodoronc tronc despre abandonul ei – mama a plecat demult, în Franța. Ne-a lăsat și pe mine și pe soră-mea în stradă, în plină iarnă, și obișnuia să ne bată…mult. Odată m-a învinețit din cap până în picioare pentru că am vărsat un lighean cu apă. Nu o iubesc pe mama. Nu pot. O iubesc pe mătușa. Ea e mama mea acum. Mama a murit. S-a sinucis apoi.

              Și toți sunt vii. Și toți zâmbesc. Și nu-ți cer milă. Doar atenție, afecțiune. Tânjeau să fie îmbrățișați, să simtă căldura unor brațe…

Eu am 30 de ani… Uită-te, am două fetițe. Le iubesc mult. Mi-au fost luate de Protecția copilului, smulse din brațele mele, ghici de ce, că mă violase patronul la care munceam și a vrut să-mi facă rău…m-a amenințat. Știam ce urmează.  Am venit după ele și acum am ajuns aici… Le știu aproape de mine… E bine.

E bine… Și chiar dacă nu-i bine, e bine.

Toți caută o familiei în cei din jurul lor, indiferent că mamele lor sunt la pușcărie, au murit, sau i-au părăsit, ei sunt vii. Freamătă de viață. Căutam privirile lor ca să pătrund în suflete, pentru că știam că zâmbetele lor ascund mii de taine, că nu-i ușor să trăiești astfel.

Sincer, habar n-aveam ce lecție aveam să învăț de la ei și cu câtă recunoștință în suflet aveam să mă întorc în orașul meu, la familia mea, la mine însămi.

Și dacă am învățat ceva este că viața nu e ușoară, că sunt printre fericiții care au primit o viață cu de toate. Mă gândeam la mama… Toți mă întrebau dacă eu am mamă… Și am. Și cât o iubesc. Mi se umplea sufletul de durere, mi-era ciudă pe mine că nu știu să iubesc, că nu apreciez ce am și că sunt egoistă. Eu am părinți și dragoste. Am o viață atât de frumoasă și am primit atâtea daruri neprețuite la naștere, încât nu știu pentru care să mulțmesc întâi.

Știu că n-am cum să stau în calea sorții lor, n-am cum să-i ajut, nimeni n-are cum. Pot doar să învăț de la ei. Toți putem. Mă dezgustă și lumea asta care uite, acum, în prag de Crăciun, nu vorbește decât despre mâncare și cadouri. Of, cât de puțin contează astea! Ce-o să rămână din noi?

Cam asta e povestea în ochii mei a celor 328 de copii… Mă bucur din tot sufletul că am reușit să ajung la ei. Să dorm în locurile în care dorm ei, să mănânc la masa lor…!

Astăzi, mai mult decât oricând, sunt recunoscătoare pentru ceea ce am!

 

Unde ești tu cel care nu mai ești?

Crăciunul nu va fi Crăciun fără tine,
Am încetat să-l astept! Degeaba vine..

De când lumea asta fadă ai părăsit,
Abia de mai trăiesc..mă sting câte un pic.

Că mă sufocă dorul și nu știu ce să fac,
Und’ să mă duc? Cât să mă mai prefac…?

Bunicule, ai plecat și-n urmă lacrimi ai lăsat
Nu vreau, nu trebuie-n durere să mă complac…

Unde esti tu cel care nu mai ești?
Pe ce coclauri străine rătăcești?

Azi noapte mi-ai apărut în vis
Tu nostalgia-n suflet mi-ai aprins!

Va fi primul Crăciun fără tine,
Plin de tristețe, durere și suspine.

Să știi că încă scriu..scriu chiar mai bine
De când ai fugit de lume, de toți, de mine!

Prin tine scriu, bunicule, trăiesc prin tine,
Te moștenesc, știu că ți-e dor de mine!

Sărută-mi mintea

Sărută-mi mintea cu vorbe dulci,

Vorbește-mi nu în dodii, ci în cuvinte lungi.

Salvează-mă din existența-mi ternă,

Și fă-mă să cred că iubirea-i eternă!

Adună-mi visele împrăștiate-n așternut

Și mângâie-mi trupul nicidecum cunoscut.

Suflă-mi în gânduri cum doar tu o știi,

Fii ceea ce eu însămi îmi doresc să fii!

Sărută-mi mintea, nu-ți fie teamă,

Stoarce-mi sufletul cât întrînsul te cheamă

Sunt un măr ce se lasă cu poftă muşcat,

Joacă-ți rolul îndelung aşteptat.

Te sperie cumva, fiind alambicat?

Poţi să-l faci mai puțin complicat?

Atunci te du și lasă-mă cu mine,

Dar de nu știi să mă iubești, atunci cine?

România între Orient și Occident

Romania, de fapt, primele formațiuni statale care au existat pe teritoriul actualei noastre țări, au fost supuse întodeauna influențelor politice, sociale, culturale și chiar religioase ale celor două puncte cardinale despre care metaforic vorbim.

Vastitatea titlului și a subiectului este uriașă și habar n-am de unde să încep. De la Mircea Cel Bătrân? De la Ștefan Cel Mare? Nu. M-am gândit că cel mai corect este să fiu cât mai aproape de vremurile modernității și să încep cu Constantin Brâncoveanu și instalarea fanarioților.

Constantin Brâncoveanu, 1688-1714, o domnie foarte lungă pentru acele perioade tulburi, este un reprezentant de seamă, nu numai a  diplomației politice –a manevrat cu mare iscusință între cele două super-imperii, cel Otoman și cel Țarist- dar și al artei, culturii, civilizației, să nu uităm de celebrul stil arhitectonic, numic brâncovenesc. Pe scurt, Brâncoveanu a fost ceea ce istoricii denumesc un despot luminat, perioadă în care artele, cultura și negoțul au înflorit.

Datorita manevrelor și intrigilor politice, Brâncoveanu este arestat și după patru luni de detenție, este decapitat împreună cu cei patru fii ai săi de către sultanul Ahmet al II-lea, chiar în ziua de 15 agust 1714, condiția salvării ar fi fost convertirea la mahomedanism, situație pe care domnitorul a refuzat-o cu înverșunare.

Mi-am adus aminte de un citat dintr-o carte a lui Nicolae Steindhardt, care mi se pare relevant pentru discuția noastră  „Brâncoveannu este cea mai shakesperiană dramă din câte au fost vreodată în lumea toată. E un caz unic pe plan mondial, de nu –aș zice- pe plan cosmic. E de necrezut. Trecerea acestuia, a unui mundan ( în toată puterea termenului ) la sublimul și eroismul cel mai fantastic, uluiește și amețește. Vă desfid să-i găsiți pereche, nici în rândurile martirilor din primele veacurilor! Nici nu ne dăm seama cine este, ce înseamnă el pentru noi, la ce nivel ne ridică. Brâncoveanu a murit ca un gentleman, un martir, un erou, un sfânt, un superstar. „

 

 

 

Nu întâmplător Biserica Ortodoxă avea să-l canonizeze aproape 300 de ani mai târziu.

Astfel se încheia viața și domnia unuia dintre cel mai mari voievozi pe care i-a cunscut Principale Române. Urma una dintre cele mai negre perioade din istoria țării noastre –epoca fanariotă-. După execuția lui Brâncoveanu țările române își pierd dreptul de a-și mai alege domnitorii, iar aceștia vor fi numiți de câtre Înalta Poartă din rândul grecilor aflați în carierul Fanar.

Extras din Între Orient și Occident de Neagu Djuvara:

Asmilate treptate ca niște simple provincii sau raiale ale imperiului, Muntenia și Moldova, pustiite de războaie și jefuite în vremuri de pace, ajung într-un hal de sărăcie și de înjosire atât de jalnic încât sunt pe cale să-și piardă până și identitatea. Cel puțin așa apar în ochii călătorilor occidentali, care sunt îngroziți: sărăcia satelor, huzurul, lăcomia și lașitatea boierilor, înapoirea clerilor, harababura și potlogăriile din administralția fanariotă, pentru un străin, totul stârnește uluire, critici și o cuvenită indignare. „

                 Prin vorbele înțeleptului istoric am reușit să aruncăm o simplă privire în viața socială românească din timpul fanarioților. Suntem în plină influentă a Estului: este timpul jafului, a inculturii, a peșcheșului și a corupției. Jugul turcesc alternează cu cel rusesc. Nenumărate războaie, în secolul 18, în special între cele două imperii -cel Otoman și cel Țarist-, s-au purtat pe teritorul principatelor, momente de alte calamități, rechiziții, foamete și toate nenorocirile aduse de război.

Din discuția cu domnul Marinescu –  profesorul de istorie al orașului nostru- știu că, de exemplu, în războiul ruso-turc 1828-1829,  Hârșova, micuțul nostru orășel a fost ars din temelii. Ce vină or fi avut strămoșii noștri de atât de groaznic au fost pedepsiți? Nicio vină. Doar că se aflau la confluența acestor două mari imperii Estice.

Dar…lumea evoluează, înaintează, viața-i o mișcare continuă. Chiar dacă secolul 19 va  începe cu unul dintre cele mai devastatoare cutremure pe care avea să le cunoască Bucureștiul  -1802-, apoi cu celebra ciumă a lui Caragea…vremurile se mișcau cu repeziciune. Revolta lui Tudor Vladimirescu, revoluția de la 1848 care cuprinsese întreaga Europă de Vest și pe care, prin Școala Ardeleană am importat-o și noi, apoi actul unic și de necrezut încă și acum al Unirii de la 1859, în pofida opoziției Rusiei –secătuită, ruinată și învinsă în războiul Crimeei- dar cu largul sprijin al cancelariilor europene, apoi marile reforme înfăptuite de Cuza, prima Constituție- secularizarea averilor mânăstirești, împroprietărirea aproape cinci sute de mii de familii de țărani, dreptul la vot, eliberarea țiganilor din robie –un pic mai devreme, e drept, prin 1856, parcă- toate aceste lucruri aveau să ne facă să ne simțim deja în VEST.

Aș dori să închei acest eseu, mai mult istoric decât literar cu admirabila analiză a lui Neagu Djuvara din cartea mai sus amintită:

“Nicolae Bălcescu a murit singur, în țară străină, necunoscut sau uitat, lăsându-și opera neterminată, trupul i-a fost aruncat în groapa comună. Însă puțini vizionari din istoria lumii vor fi avut norocul lui postum. Într-o singură generație, toate visurile lui cele mai scumpe, cele mai nebunești, se vor realize: 1859, la doar șase ani de la moartea sa, Unirea Principatelor; în anii 1860, sub Alexandru Cuza, abolirea privilegiilor și a titlurilor boierești, secularizarea averilor mânăstirești, desființarea clăcii, împărțirea a peste 2 000 000 de hectare la aproape 500 000 de familii de tărani; 1866, o dinastie străină pe tron, 1877, independeța, 1881, regatul, 1920, marea expropriere a moșiilor și sufragiul universal…

                         În istorie nu există miracole, ci, din când în când, întâmplări minunate. Există, câteodată în viața popoarelor clipe prvilegiate când, într-o singură generație, destinul adună mai multe schimbări decât în câteva veacuri de toropeală.

                     Așa s-a întâmplat la noi cu bărbații născuți, să spunem, într 1800 și 1830, și pe care îi putem numi –generația de la 1848-. Erau doar o mână de oameni, însă luptau mânați de o credință nețărmuită pentru destinele tării lor. Au lepădat ca pe niște vechituri, obiceiurile, instituțiile, până și vocabularul, impuse de o putere străină. Au sorbit cu nesaț din izvoarele culturii apusene, au asoptat instituții noi, au înnoit limba, au creat pe de-a-ntregul o literatură de valoare universală, au început în liniște un proces democratic, într-un ritm nemaicunoscut de vreo altă țară din Europa. Ei au făcut astea. Au făcut chiar mai mult- au făurit România.

Dor

Mi-e dor de mine căci m-am pierdut demult,
Și mi-am pierdut îndemânarea să tac și să m-ascult.

Mă caut cu înfrigurare, sperând c-am să găsesc
Bucăți din mine, căci mereu le rătăcesc…

Tu, existență ternă, dă-mi sufletu’-napoi!
M-am săturat să mă rănesc în acest crunt război!

Ascultă cum iubirea se prelinge-n tăcere,
Lăsându-mă îmbrățișată de durere!

Ce caut, către ce alerg și unde am uitat de mine?
Unde mă porți tu soartă, către ce lumi străine…?

Je t’aime, papa!

Dragă tati,
      Uite ce este…. Să știi că îmi e greu să îți spun ceea ce simt. Știu că îmi place să scriu și că n-am probleme în orânduirea cuvintelor, de fapt, uite, nici acum nu am… -abuzez de frazelogie și risipesc o sumă considerabilă de cuvinte- pierzând din vedere esențialul. Na’ că am și uitat ce vroiam să-ți spun… A! Da. Problema mea constă în orânduirea sentimentelor, nu a cuvintelor.
         Ceea ce sunt, sunt datorită vouă -tu și mami-, și deși întotdeauna am avut o reticență în a fi deschisă față de tine, să știi că nu erau complexe sau frustrări cine știe de pe unde adunate, ci în spatele inhibiției mele se ascundea teama de a nu fi suficient de bună pentru tine. Mă bucur că am avut de-a face cu teama asta, pentru că datorită ei și datorită ție, m-am autodepășit, ajungând cine sunt azi.
           Tu ești pentru mine un model, iar când îți spun că vreau să iubesc un bărbat ca tine, nu mă mai contrazice și nu căuta să-mi explici că o sa-mi găsesc un bărbat potrivit mie, bălării!, crescând și având de-a face încă din prima zi a vieții mele, cu un bărbat ca tine, mi-e imposibil să nu tânjesc la aşa ceva, să nu am standardele ridicate…
            Te admir și deși nu îți spun asta, sunt sigură că o știi. M-ai construit pe principii frumoase și mi-ai fundamentat caracterul.  Mi-ai învațat sistemul auditiv să iubească muzica frumoasă și l-ai făcut alergic la muzica superfluuă.  Mulțumesc.
Mi-ai pus de mică cartea-n mâna, și deși mult timp m-am uitat la ea chiorâş, ca la ceva ‘ce trebuie făcut’- așadar am privit-o ca pe o necesitate- iată-mă acum nu doar recunoscătoare pentru insistențele tale, dar și îndrăgostită iremediabil de lectură! Mulțumesc.
( Am citit de multe ori jurnalul meu de prin 2007, ianuarie, încearcă să nu râzi – eu m-am amuzat teribil: ” nu înțeleg de ce mă bate tati la cap să citesc și să nu mai pierd timpul, iar eu ca fraiera încep să plâng. Mă rog la Dumnezeu să nu mai fiu aşa plângăcioasă, da’ câte oare să-i mai cer și Lui Dumnezeu? De exemplu tata îmi spune că o să mă asculte la Cireșarii, crede că sunt proastă, că nu ştiu să citesc…?! de ce mă pune la încercare? Oare e bine ce face? Poate că și Alex are dreptate… zice că dacă n-ar fi fost tati, ea n-ar fi știut atâtea lucruri… și într-adevăr, Alex e deșteaptă…așa vreau și eu să ajung! Cred că tati e un inteligent și cred ca înțeleg de ce mă pune să citesc… eu vreau să ajung pe urmele lui!)
      Știu că sunt încăpățânată și că de multe ori nu te ascult, dar așa sunt eu, până nu mă dau cu capul de pereți, nu mă simt bine. Dar asta nu înseamnă că nu am încredere în tine, și slavă Domnului că sentimentul e reciproc. Îmi place la tine că niciodată nu mă îngropi în complimente, dar știi să-mi spui ceea ce trebuie la momentul potrivit. Mulțumesc.
         Tu mă determini să fiu în competiție cu mine însămi, iar când tu ești mulțumit de mine, atunci și eu sunt. Esti criticul meu obiectiv și știu că niciodată n-ai recurgi la false complimente ca  să mă vezi fericită. Mulțumesc!
            Ai îmbătrânit dar ai îmbătrânit așa cum Smart blonde vrea să imbătrânească- frumos și încet. Te-ai transformat foarte mult în ultima perioadă din toate punctele de vedere. Îți controlezi sentimentele mult mai bine decât înainte și tare mi-aş dori ca la vârsta ta să reușesc și eu asta. Pentru că vezi tu, semăn cu tine. Mult.  Fie că îți convine, fie că nu, ți-am luat și părțile frumoase, dar și zbuciumul sufletesc.
                Nici în cele mai frumoase vise nu mi-aş fi imaginat un tată ca tine. De când a murit tataia, iubirea mea pentru tine și pentru mami a luat proporții cosmice.
               Așa că, la mulți ani plini de mine și de tine, de mami şi de Alex, de fericire și bucurie și sper ca și tu să fii la fel de mândru de mine, precum sunt eu de tine. Je t’aime, Papa!