Mi-e teamă de faptul că într-o zi am să îmbătrânesc, deși știu că este o perioadă firească și necesară în viața fiecare om. Dar eu refuz cu încăpățânare să-mi proiectez viitorul îndepărtat pe peretele imaginației mele. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mă îngrijorez… Și, știi…uneori, a-ți face griji este ca și cum stai cu umbrela deschisă așteptând să vină ploaia.

Mă sperie mai ales ce o să se întâmple după ce pășesc pragul bătrâneții. Oricum, cred că am să reușesc să fiu chic și când voi fi bătrână, însă va fi o discrepanță indiscutabilă între ce voi deveni și ce sunt acum.  Pentru că în momentul de față nu sunt decât o fată nesăbuită care încearcă să facă față rătăcirilor ei. Alerg prin viață căci simt că timpul nu-mi ajunge și de multe ori uit să mă opresc în fața lucrurilor care contează cu adevărat. Mă hrănesc din artă și singurătatea îmi este tovarășa mai tot timpul. N-am prieteni, decât amici carora le-am împărtășit câteodată prea multe taine ale sufletului meu și care mi-au călcat încrederea în picioare. Privesc lumea cu un soi de scepticism enervant și nu știu ce să aștept de la viață. De fapt, nu aștept nimic de la nimeni. Decât de la mine. Sunt singurul prieten adevărtat al propriei mele ființe, tocmai de aceea s-a dezvoltat egoismul în mine și sufletul își este fidel lui însuși indiferent de orice.  Nu-mi plac orice fel de oameni și devin alergică atunci când petrec prea mult timp cu persoane plicticoase care irosesc cuvinte în conversații puerile. N-am răbdare să tolerez prostia, n-am răbdare nici cu mine însămi, de ce aș avea cu restul? Iar la rândul meu nu mă aștept să fiu agreeată și înțeleasă de oricine.

Ei bine, la bătrânețe altfel mă imaginez. Mult mai matură și mai înțeleaptă, cu o deschidere și o înțelegere profundă a vieții și a speciei umane. Pentru că undeva în adâncul meu, știu că oamenii sunt frumoși, nu în ceea ce fac, nu în ceea ce zic, ci pur și simplu pentru că există. Sufletul meu acum, este ca o mare în timpul furtunii- agitat, învolburat, nerăbdător ca norii să treacă- la bătrânețe vreau ca apele dinăuntrul meu să se liniștească, să se calmeze și să se bucure de viață așa cum e  ea.

Dar scânteia din mine va arde întotdeauna… Pentru că n-am să las bătrânețea să-și pună amprenta asupra mea, am s-o las doar să-mi ofere neprețuitele daruri precum bunătatea, răbdarea, toleranța… Dar n-am să încetez niciodată și freamat de viață! Am să fiu actriță până când corpul îmi va da semne că nu mai poate și-atunci am să mă retrag alături de cel care mă va învăța ce e iubirea într-o casă pe malul unui lac, unde auzi cum crește iarba și timpul merge agale, de parcă nu are prea multe treburi de rezolvat, un loc în care soarele se stinge cu melancolie și cerul se pudrează cu nuanțe roz… Acolo, am să stau într-un scaun și-am să-mi scriu memoriie, pufăind dintr-o tigară pe muzica lui Roger Waters, în timp ce soțul meu mă va privi după umăr cu aceeași admirație și tandrețe ca la început.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s