Pagina goală mă privește sfidător persiflând neputința de a scrie măcar o singură frază. A trecut ceva vreme de când n-am mai putut da o formă gândurilor mele, în pofida încercărilor disperate de a mânji coala imaculată cu propriile-mi rătăciri. E ca și cum sufletul mi-a inghițit toate cuvintele și acum sunt incapabilă să mai scriu… Și asta n-ar fi fost o problemă daca nevoia apăsatoare de a scrie nu s-ar fi născut în mine în urmă cu ceva vreme.

Tot ce scriu mi se pare fals, lipsit de profunzime, cuvintele stau îngrămădite într-un morman de idei, iar sufletul pare că nu vrea să mă mai ajute. Fără ajutorul lui, tot ce voi scrie va fi fad și fară pic substanță. Eu nu mă pot înțelege dacă nu dau o formă gândurilor, de aceea incapacitatea de a scrie mă îngrozește.

Sunt zile când mă simt străină față de mine însămi, nu-mi găsesc locul și am senzația că mă irosesc. Totul mi se pare plictisitor și nimic nu mă mai face să tremur de fericire. Sufletul se simte stingher în propria lui locuință, se plânge întruna  din tot felul de nimicuri, mintea a luat-o razna iar eu nu fac decât să privesc ce se întâmplă cu mine. De fapt habar n-am ce se întâmplă cu mine și mă trec fiori când văd cum alunec vertiginos pe panta plafonării.

Mi se pare că nu știu nimic.. zilele trec pe lângă mine dar eu rămân blocată în conștiința mea.  Timpul trece iar eu nu-l pot ajunge din urmă, mă simt ca la un maraton și cred că niciodată n-am să fiu învingătoarea în urma acestei competiții mistuitoare.  Nu știu ce este viața, poate doar o adunătură de oameni, întâmplări, sentimente, eșecuri… Nu știu ce contează cu adevărat și cel mai rău este că nu știu cine sunt.  E o binecuvântare și un blestem în același timp, să simți totul la cote atât de ridicate.

Uit câteodată să mai și visez, mă apucă un soi de pragmatism care-mi interzice categoric să părăsesc realitatea. Shame on me, eu care mă plimbam prin viață cu visele prinse în păru-mi blond, cu sufletul însetat de dorințe și ambiții. Maybe, i  just have become comfortably numb. Acum am devenit cel mai obiectiv critic al meu, în fiecare noapte înainte de culcare fac inventarul acțiunilor de peste zi, autocriticându-mă si autoanalizându-mă cu un soi de analitism frapant. Mă iau prea în serios, sunt prea dură cu mine.  Nu-mi permit momente de slăbiciune.

“The child is grown,

The dream is gone,

And i have become…comfortably numb. “- Pink Floyd

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s