Smart blonde in old age

Mi-e teamă de faptul că într-o zi am să îmbătrânesc, deși știu că este o perioadă firească și necesară în viața fiecare om. Dar eu refuz cu încăpățânare să-mi proiectez viitorul îndepărtat pe peretele imaginației mele. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mă îngrijorez… Și, știi…uneori, a-ți face griji este ca și cum stai cu umbrela deschisă așteptând să vină ploaia.

Mă sperie mai ales ce o să se întâmple după ce pășesc pragul bătrâneții. Oricum, cred că am să reușesc să fiu chic și când voi fi bătrână, însă va fi o discrepanță indiscutabilă între ce voi deveni și ce sunt acum.  Pentru că în momentul de față nu sunt decât o fată nesăbuită care încearcă să facă față rătăcirilor ei. Alerg prin viață căci simt că timpul nu-mi ajunge și de multe ori uit să mă opresc în fața lucrurilor care contează cu adevărat. Mă hrănesc din artă și singurătatea îmi este tovarășa mai tot timpul. N-am prieteni, decât amici carora le-am împărtășit câteodată prea multe taine ale sufletului meu și care mi-au călcat încrederea în picioare. Privesc lumea cu un soi de scepticism enervant și nu știu ce să aștept de la viață. De fapt, nu aștept nimic de la nimeni. Decât de la mine. Sunt singurul prieten adevărtat al propriei mele ființe, tocmai de aceea s-a dezvoltat egoismul în mine și sufletul își este fidel lui însuși indiferent de orice.  Nu-mi plac orice fel de oameni și devin alergică atunci când petrec prea mult timp cu persoane plicticoase care irosesc cuvinte în conversații puerile. N-am răbdare să tolerez prostia, n-am răbdare nici cu mine însămi, de ce aș avea cu restul? Iar la rândul meu nu mă aștept să fiu agreeată și înțeleasă de oricine.

Ei bine, la bătrânețe altfel mă imaginez. Mult mai matură și mai înțeleaptă, cu o deschidere și o înțelegere profundă a vieții și a speciei umane. Pentru că undeva în adâncul meu, știu că oamenii sunt frumoși, nu în ceea ce fac, nu în ceea ce zic, ci pur și simplu pentru că există. Sufletul meu acum, este ca o mare în timpul furtunii- agitat, învolburat, nerăbdător ca norii să treacă- la bătrânețe vreau ca apele dinăuntrul meu să se liniștească, să se calmeze și să se bucure de viață așa cum e  ea.

Dar scânteia din mine va arde întotdeauna… Pentru că n-am să las bătrânețea să-și pună amprenta asupra mea, am s-o las doar să-mi ofere neprețuitele daruri precum bunătatea, răbdarea, toleranța… Dar n-am să încetez niciodată și freamat de viață! Am să fiu actriță până când corpul îmi va da semne că nu mai poate și-atunci am să mă retrag alături de cel care mă va învăța ce e iubirea într-o casă pe malul unui lac, unde auzi cum crește iarba și timpul merge agale, de parcă nu are prea multe treburi de rezolvat, un loc în care soarele se stinge cu melancolie și cerul se pudrează cu nuanțe roz… Acolo, am să stau într-un scaun și-am să-mi scriu memoriie, pufăind dintr-o tigară pe muzica lui Roger Waters, în timp ce soțul meu mă va privi după umăr cu aceeași admirație și tandrețe ca la început.

Advertisements

Kiss my mind and you can have my body

Singurătatea mă îmbrățișează dar n-are nimic din căldura specifică unei îmbrățișări. Nu face decât să mă tortureze și scade temperatura sufletului meu lăsându-l gol și rece prin viforul năprasnic.

Îmi place să fiu singură.  Să-mi beau cafeaua singură ascultând muzica preferată, și îmi place să mă plimb cu mine însămi pe strazi admirând frunzele ruginite și oamenii trecători. Îmi place să merg cu autobuzul spre casa, cu căștile în urechi și îmi place să stau într-un bar având ca și companie ceaiul și cartea. Îmi place să merg la bibliotecă de una singură și să mă metamorfozez în altcineva, să  cutreier alte secole și să rătăcesc prin viețile altor oameni. Îmi place să merg la teatru singură sau să iau micul dejul doar eu cu mine. Pot fi chiar o companie suportabilă..

Sufletul meu îi este fidel numai lui însuși și refuză orice contact prea profund sau periculos, care ar putea dezbina această iubire egoistă. Îi este suficient lui însuși dar nu-și dă seama că va veni o vreme când își va pune întrebarea de ce până acum s-a lăsat ademenit de mrejele singurătații? 

M-am surprins de multe ori întrebându-mă de ce nu-mi pot face o relație pe care mai apoi s-o îngrijesc, să știu că este a mea!? Mi se pare că iubirea este ca o sobă, pe care dacă uiți s-o încălzești, se stinge… ușor…ușor… și se face rece iar răceala te va cuprinde într-un final și pe tine… Nu știu ce caut, poate că voi afla abia atunci când voi găsi. Hemingway scria, write hard and clear what hurts. Așadar, iată-mă curățând ce doare.

Aș vrea ca cineva să mă strângă într-o zi în brațe și să-mi lipească toate bucățelele împrăștiate ale sufletului spart, cineva care să-mi sărute mintea cu vorbe și să mă facă să uit de teama de a mă îndrăgosti.  Să spargă bariera refuzului și să se uite la mine ca și cum aș fi cel mai bun lucru din lume.  Aș vrea ca cineva să mă accepte cu toți demonii mei, să mă iubească pentru că exist și pentru că sunt așa cum sunt.

Dar mai mult aș vrea să găsesc eu pe cineva care să mă facă sa fac tot ceea ce mi-aș dori eu ca cineva să facă!

Kiss my mind and you can have my body, find my soul and I’m yours forever.”brain

Comfortably numb

Pagina goală mă privește sfidător persiflând neputința de a scrie măcar o singură frază. A trecut ceva vreme de când n-am mai putut da o formă gândurilor mele, în pofida încercărilor disperate de a mânji coala imaculată cu propriile-mi rătăciri. E ca și cum sufletul mi-a inghițit toate cuvintele și acum sunt incapabilă să mai scriu… Și asta n-ar fi fost o problemă daca nevoia apăsatoare de a scrie nu s-ar fi născut în mine în urmă cu ceva vreme.

Tot ce scriu mi se pare fals, lipsit de profunzime, cuvintele stau îngrămădite într-un morman de idei, iar sufletul pare că nu vrea să mă mai ajute. Fără ajutorul lui, tot ce voi scrie va fi fad și fară pic substanță. Eu nu mă pot înțelege dacă nu dau o formă gândurilor, de aceea incapacitatea de a scrie mă îngrozește.

Sunt zile când mă simt străină față de mine însămi, nu-mi găsesc locul și am senzația că mă irosesc. Totul mi se pare plictisitor și nimic nu mă mai face să tremur de fericire. Sufletul se simte stingher în propria lui locuință, se plânge întruna  din tot felul de nimicuri, mintea a luat-o razna iar eu nu fac decât să privesc ce se întâmplă cu mine. De fapt habar n-am ce se întâmplă cu mine și mă trec fiori când văd cum alunec vertiginos pe panta plafonării.

Mi se pare că nu știu nimic.. zilele trec pe lângă mine dar eu rămân blocată în conștiința mea.  Timpul trece iar eu nu-l pot ajunge din urmă, mă simt ca la un maraton și cred că niciodată n-am să fiu învingătoarea în urma acestei competiții mistuitoare.  Nu știu ce este viața, poate doar o adunătură de oameni, întâmplări, sentimente, eșecuri… Nu știu ce contează cu adevărat și cel mai rău este că nu știu cine sunt.  E o binecuvântare și un blestem în același timp, să simți totul la cote atât de ridicate.

Uit câteodată să mai și visez, mă apucă un soi de pragmatism care-mi interzice categoric să părăsesc realitatea. Shame on me, eu care mă plimbam prin viață cu visele prinse în păru-mi blond, cu sufletul însetat de dorințe și ambiții. Maybe, i  just have become comfortably numb. Acum am devenit cel mai obiectiv critic al meu, în fiecare noapte înainte de culcare fac inventarul acțiunilor de peste zi, autocriticându-mă si autoanalizându-mă cu un soi de analitism frapant. Mă iau prea în serios, sunt prea dură cu mine.  Nu-mi permit momente de slăbiciune.

“The child is grown,

The dream is gone,

And i have become…comfortably numb. “- Pink Floyd

Catharsis

Afară, lumea fluieră și ploaia e mânjită.  Orașul tremură de frig.

Vremea de afară se află într-o deplină antiteză cu primăvara din sufletul meu.  Mă simt bine. Ciudat de bine.

Poate pentru că am avut o seară faină. N-am făcut decât să-mi purific spiritul prin artă, și sinceră să fiu, al naibii de bun e leacul ăsta împotriva zbuciumului sufletesc.  S-a așternut o liniște neobișnuită în mintea mea și plutesc în starea de catharsis.

Mi-am început seara cu Moliere și  Chopin în surdină. Draguț, nu?  Am citit -Avarul- și m-am amuzat puțin pe seama lui Harpagon- al naibii de zgârgit om!- m-a dus imedat cu gândul la bătrânelul lui Balzac sau la moș Costache al lui Călinescu. Îmi place Moliere. Îmi place teatrul.

După ce-am terminat cu cititul, m-am metamorfozat în Zița a lui Caragiale! ( O noapte furtunoasă). Am încercat să-nțeleg psihologia personajului, mi-am ieșit din propriul trup, ba chiar am făcut abstracție de persoana mea și am călătorit prin 1878. Am încercat să fiu o mahalagioaică cochetă, incultă și naivă. Îmi place din când în când să fiu altcineva. Nu că mă plictisesc de mine, dar vreau să mă autodepășesc. Și apoi, după ce-am  terminat de repetat, m-am dezbrăcat de prostia Ziței și am revenit la mine.

După care, am ascultat muzică. Dar nu cum fac de obicei. Am ascultat-o cu sufletul și cu mintea. Îmi tot veneau în minte vorbele profelor mele de actorie(despre care o să scriu curând, că m-am îndrăgostit de ele)- Gândește ceea ce spui. Explică-ți fiecare vers, fiecare cuvânt și-ți va fi mai simplu să trăiești ceea ce spui. -,ascultam piesa Până când nu te iubeam, și așa cu o poftă am început să cânt că simțeam cum mă îmbată  beatitudinea.

E uimitor ce impact are arta asupra omului. O carte bună cu profunzime, o piesă de teatru, văzută sau citită, o melodie… sau poezia.( Apropo de poezie, că tot m-am uitat astăzi la un interviu cu Nichita Stănescu. Mi-a plăcut definiția poeziei dată de el “Poezia este singura avuție pe care omul o are încă nejefuită. Până acum tot  ce a avut omul a fost jefuit, poezia încă nu și-a inventat un ‘Hitler al poeziei’ ca sa fie jefuită de el. În fiecare om există poezie. )

Atâta frumusețe și atâta risipă văd uneori, și atâta impasibilitate în fața ei…. Fără artă, viața mea ar fi fost seacă și tristă.  Un toast pentru arta care-nseamnă viața! Și din care se prelinge frumusețea precum picăturile de ploaie de pe fereastra mea, în astă zi de octombrie când se joacă fericirea cu mine și sufletu-mi surâde.

Mi-au pecetluit zeii sufletul

Eul meu este o legendă pe firul căreia petrec zeii! Dar de cele mai multe ori îl surprind îmbrățișat de singurătate, iar îmbrațișarea ei pare să-l tortureze. Nu știu prea multe despre mine însămi, cunosc doar mici infinități care sunt insuficinete pentru a-mi potoli setea de cunoaștere. Știu doar că atunci când m-am năcut, zeii și-au pus pecetea asupra mea și mi-au transformat sufletul într-un mit.

Să-ți spun povestea mea. Eu m-am născut numai pentru că am văzut lumină și am vrut să văd ce este lumea, dar odată cu nașterea mea, a reînviat Olimpul înăuntrul meu. Ares, zeul războiului s-a coborât în templul sacru al ființei mele și mi-a rostit sentința, : “ Eul acesta va fi o cetate imposibil de cucerit sau de exploatat. Posesoarea lui se va lupta zadarnic să-și afle identitatea! Declar război veșnic și fie ca zbuciumul să nu înceteze niciodată în aceasta ființă!” Așa am ajuns să fiu în război cu mine însămi. E o lupă care mă epuizează, mă fascinează și-mi fâlfăi agonia căci nu știu cine sunt.  Când Ares m-a împovărat cu aceasta neputință auzeam ecoul spart al vocii lui Hades, lacom de malițiozitate. Complotul lor a fost susținuținut de Bachus și bacantele sale care mi-au transformat eul în ceva trivial, ai fi spus că e locul de baștină al desfrâului.

Astfel, eul meu s-a murdărit de răutate și aflat ce înseamnă egoismul, orgoliul, mândria, trufia… Un puternic declin spiritual a avut loc în mine, până când Hermes, zeul mesager, care văzănd cum barbarii distrug castitatea mea  s-a sfătuit cu Atena, zeița înțelepicunii, în privința a ceea ce e de făcut.  Fără să stea pe gânduri Atena a dat fuga la Zeus și i-a prezentat situația demnă de milă a eului meu: “Zeus, ai lăsat lucrurile să scape de sub control în Olimp, căci Hades, Ares și Bachus au infectat lumea noastră. Fă lumină căci simt cum sufletul acesta se prăbușește în inumanitate, vertiginos! Trimite pe Afrodita și pe Apollo  să-și împrăștie frumusețea, si spune-i lui Poseidon să și reverse tunetele și fulgerele în semn de amenințare asupra barbarilor!”

Și atunci și-a impus Zeus hegemonia asupra mea. Dar a durat ceva timp până să-mi educ eul, să-l învăț că o astfel de viață dezmățată îl va distruge, îl va rupe în bucățele mici, multe, infinite… Și a venit Apolo, mi-a îmbrățișat eul atât de tare că simțeam că tot ce era spart în mine, se lipea la loc, simțeam cum toate golurile se umpleau de umanitate și începeam să ma descopăr pe mine, să ma recunosc și să mă regăsesc. A fost perioada critică a vieții mele, numită- Adolescere- când autocontrolul mă depășise și eram guvernată de sentimente ignobile!

Dar știam că e doar ceva trecător. Știam că atunci când m-am năcut, Olimpul a reînviat cu totul, nu doar răutatea și barbarii. Știam că Atena mi-a dat inteligență si Afrodita frumusețe interioară, știam că Apolo mă va salva și-mi va da o bucată de fericire, știam că Eros mă va încununa cu iubire… Fără să știu cum, sau de ce, știam ca sufletul meu va fi o legendă demnă de povestit.

Pentru că în mine se războiesc adesea zeii, căci ei mi-au pecetluit eul. Dar sufletul meu e ca un basm în care binele biruiește răul!

Teacher, leave those kids alone!

Nici macar nu-mi place la școală. Mă plictisește îngrozitor iar sistemul de învățământ mă scoate din sărite! Suntem văzuți ca niște roboți a căror misiune este să memoreze pagini întregi, aparent interminabile și teribil de anoste, pe care mai apoi trebuie sa le reproducem mot a mot. Fără opinii proprii, idei sau concepții… Dar eu credeam că scopul educației este să învăț să gândesc pentru mine însămi!

Și nu sunt genul de elev în care sa nu clocotească pic de interes pentru educație. Știi, aș merge oricând la o școală cu un profesor de literatură precum John Keating(Robin Williams), din filmul Cercul Poeților Dispăruți. Orice adolescent stăpânit de curiozitate pentru cultură și cu o viziune proprie despre viața ar trebui să facă cunoștință cu acest profesor. De la el am învățat că indiferent de ce îmi vor spune oamenii de-a lungul vieții, ideile și cuvintele pot schimba lumea! Și tot de la el știu că atunci când citesc, nu trebuie să iau în considerare doar ce crede autorul, ci și ceea ce cred eu!

“Nu citim şi scriem poezie pentru că e drăguţ. Citim şi scriem poezie pentru că suntem membri ai rasei umane. Şi rasa umană este plină de pasiune. Iar medicina, dreptul, afacerile, ingineria sunt preocupări nobile şi necesare pentru a menţine viaţa. Dar poezia, frumuseţea, iubirea sunt lucrurile pentru care trăim.”  Știam cât de frumoasă este poezia, dar până să contureze el forma frumuseții poeziei în lumea în care trăim, n-am fost niciodată conștientă de supremația acesteia în viața mea.

Acum, mai nou, cand studiem o opera literară, un roman sau o poezie, trebuie să renunțăm la gândurile, ideile și părerile noastre, trebuie să-i cităm pe Călinescu, Lovinescu, Manolescu, Maiorescu… Pentru că ei sunt critici literari, ei știu, iar noi suntem niște invațăcei a căror gândire trebuie lăsată să zacă prăfuită într-un colțișor al minții. Dar eu nu mai vreau să scriu eseuri de cinci pagini care de fapt, nici măcar nu sunt scrise de mine, ci doar mâzgălite cu  ideile  altor oameni, care poate nici măcar nu sunt in concordanță cu ceea ce gândesc EU! Ne ridicați în  picioare și ne priviți sfidător atunci când noi reproducem ceea ce am copiat, și apoi vă mai mirați de ce când puteți o întrebare ce solicită gândirea, cuvintele se blochează la bariera cu buzele și se transformă într-o bâlbâială incoerenta.  Intreaba-mă acum ce spunea Manolescu despre opera lui Camil Petrescu, că n-a mai ramas nimic în mintea mea, dar îți voi spune eu singura ce cred despre Gheorghidiu, despre suferința lui lăuntrică, despre iubirea lui pentru Ela, cum o iubea la inceput pentru că o făcea fericita pentru ca în final iubirea lor să se transforme în ceva patologic. Intreabă-mă ce spunea Călinescu despre Maitreyi, că mi s-a șters din memorie orice vorba de-a lui, dar povestea iubirii dintre cei doi mi-e impregnata în suflet și în gând!

Ne luați dreptul de a gândi, blocați traficul de cuvinte, ne impuneți o lectură obligatorie mult prea superfluuă și plictisitoare, ni-l bagați pe gât pe Sadoveanu, și vă mirați de unde se naște dezinteresul pentru școală! Și pe deasupra, mai și veniți la ore și generalizați toți elevii, ne vorbiți de viitor si de negura în care ne avântăm, și subtil ne învinuiți de situația în care ne aflăm. “Vai de viitorul nostru, cu elevi ca voi”. Am citat!

Mie imi place sa invat. Dar nu-mi place să mă transform într-un papagal care dă din gura și împușcă note. De fapt, nici nu-mi pasă ce note am atâta timp cat mintea mea se află într-o continuă solicitare.

HEY, TEACHER, LEAVE THOSE KIDS ALONE!!!