Adio, vară…

Vara e pe sfârșite, așa ca am să țin un toast în cinstea ei. 

Toastez pentru frumusețea ta, vară! Mereu îmi place să personific lucruri, obiecte, dar cel mai mult îmi place să personific anotimpurile. Pentru mine vara e fată de vreo 16 ani care freamătă de viață, ca să nu mai zic că este de o frumusețe care te frapează. E genul de fată pe care o iubești atât de mult încât îți pare rău dar n-ai renunța nici în ruptul capului la ea. Ea dă buzna în viața ta, stă câte trei luni, îți fură mintea și sufletul și gândurile și te fură pe tine. Te plimbă prin răfăiala razelor de soare, te îmbie cu apa caldă a mării și din când în când tună si fulgeră, ca să te amețească și mai mult. Ea se îmbraca în veselie, se parfumează cu iubirea, își fardează ochii cu fericire iar pe buze-i joacă farmecul. Te ține într-o continuă distracție, încât începi să te întrebi cât mai poate să danseze și piardă nopțile cu toți prietenii pe care și-i face.

Așa că draga mea prietenă, îți multumesc pentru ce m-ai învățat și anul ăsta. 

Merci că ai contribuit la înaintarea mea în vârstă și mi-ai făcut cadou al 17-lea an din viata mea. Si de asemenea, îți mulțumesc tare mult că la pachet cu el a venit și maturitatea. Îmi doream de mult să treacă pe la mine. Era și timpul. 

M-ai învățat să mă descopăr pe mine, m-ai învățat să reflectez asupra lucrurilor care contează cu adevărat. 

Datorita ție știu că timpul zboară precum vântul și că nicio clipă nu trebuie risipită. Tu m-ai învățat să nu regret niciodată ceea ce am făcut și tot de la tine știu că în final regreți doar șansele pe care le-ai avut și de care nu ai profitat. 

Mi-ai demonstrat că până și oamenii în care crezi cu tărie, ajung să te dezamăgească, să-ți calce în picioare încrederea și apoi să-ți ceară a doua șansă de parcă sufletul tău e un fel de tigară pe care o aprinzi când ți-e poftă, o strivești cu nepăsare cand nu mai este utilă, gândindu-te că mai ai și altele… 

Din cauza ta am pierdut nopți întregi gândindu-mă ce este fericirea… și mi-am dat seama că a alerga după fericire este principala cauză a lipsei ei. 

Mi-am propus de asemenea că la sosirea ta să mă îndrăgostesc. Dar cum ăsta e jocul meu preferat, mi-am închipuit doar că mă îndrăgostesc și mai mult rău am făcut. M-am bagat și în jocuri murdare, am rănit oameni, le-am dat lumea peste cap și ca o lașă am fugit de la locul crimei, fără să las nimic în urmă. Mereu zic să mă las de jocurile astea cărora mie îmi place să le zic-wicked games- dar n-am să vorbesc despre ele.  

Odată cu toamna mă cumințesc… Dar tu mereu mă faci să mă identific cu tine. Când soseși tu, mă îndemni numai la prostii! 

Cu toate astea, tare mi-ești dragă. Așa nebună cum ești, semănăm mult. 

Rămâi cu bine… Adio vară. 

P.S- Dacă pe drum te întâlnești cu toamna, molipsește-o te rog măcar cu puțin din veselia ta. Am impresia că toamna, împrăștie prin toți porii melancolia… 

Advertisements

Carpe Diem

S-ar putea să nu fi prima mea iubire și nici ultima. Dar ce importanță are? 

Trăiește clipa. Bucură-te de mine și lasă-mă să mă bucur că exiști. Nu încerca să mă domini, nu-mi place asta. Țin la libertatea mea iar sufletul mi-e ca o pasăre sălbatică. Las-o liberă și s-ar putea să se întoarcă la tine. De încerci să-l îngrădești, se veștejește, își pierde frumusețea. 

S-ar putea să fi iubit și alții până la tine și de asemenea s-ar putea să nu fi ultimul care se bucură de iubirea mea. Dar dacă te iubesc acum, ce contează? Nu sunt perfectă cum nici tu nu ești. Nici împreună nu vom atinge perfecțiunea. 

N-am să mă gândesc în fiecare minut al zilei la tine și nici nu sunt genul să te acapareze cu dulcegării. Dar voi avea poftă de joacă dimineața, te voi copleși cu spontaneitatea mea și-ți voi ieși în cale când nici nu te aștepți. Am să îți număr stele când nu poți dormi și am să mă cert cu noaptea să mă lase să te văd… N-am să îți ofer sufletul meu din prima, ci doar mici bucățele. Pentru că știu cât e de  fragil și cât de repede se zgârie. Îmi va fi frică să îți fac cunoștință cu demonii mei, pentru că n-am certitudinea că mă vei iubi și după aceea. 

Nu încerca să mă schimbi, nu mă răni, nu mă analiza și cel mai important, nu-mi spune ce să fac. Nu îmi impune limite pentru că nici eu nu fac asta. Râzi când te fac fericit și anunță-mă când te supăr.  Ține-mă de mână, arată-mi că mă iubești, dar nu-mi da totul, lasă-mă să-mi fac muncesc sufletul când vine vorba de sufletul tău și de ce ascunzi acolo, pentru că astfel mă stimulezi să dau tot ce am mai bun… Fie-ți dor de mine atunci când lipsesc, sărută-mă subit, joacă-te cu mine și lasă-mă să fiu cum știu eu. Îndrăgostește-te de nebunia mea.

Carpe diem, love. Iubește-mă azi.

Nu-ți face griji pentru ziua de mâine.

Bucură-te că sunt.

Aș vrea doar…

De câte ori nu ți se întâmplă să adormi într-o seară liniștită de vară, plină de stele, gândindu-te cât de frumoasă va fi mâine strălucirea dimineții! Cât de plăcut are să fie să te ascunzi in desișul pădurii pentru a te feri de căldură, sau să-ți îngropi trupul în valurile mării!
Și deodată te trezești în răpăit de ploaie, cu cerul acoperit de norii cenușii și triști…

E frig, umezeală…

Jumătate dezgolită visez în patul rece, cu tâmpla pe perna impregnată de gândurile-mi târzii…
Vreau să nu mai vreau nimic, dar mi-e foame de iubire! Iar tristețea verii mă îndeamnă la scris.
Nu prea știu ce vreau. Mă aflu la acea vârstă critică, port vise in buzunare, boemia în suflet, dorința pe buze și curiozitatea-n privire. Gândesc prea mult, simt prea puțin, mă chinui făcând probleme insolubile din cine știe ce lucruri insignifiante și mi-e frică să iubesc, pentru că nu știu cum se face.
Nu știu să iubesc prea mult sau prea bine.
Eu nu îmi înlănțui sentimentele cu cătușele pedanteriei, dau frău liber viselor dar caut să nu pierd pământul de sub picioare…

Îmi place să privesc oamenii și cum se naște iubirea între ei. Dar tânjesc si eu după iubiri platonice, adolescentine, numește-le cum vrei! Vreau doar să mă îndrăgostesc nebunește, să mă cufund în imbrățișări patimașe și săruturi lungi, să gust diminețile fericite alături e cel pe care îl iubesc, să ne vorbim chiar și atunci cănd nu spunem nimic, să ascultăm tăcerea, să ne auzim gândurile fără să fie transformate în vorbe.
Sufletul meu curge și se prelinge din el iubirea plictisită și prăfuită ce așteaptă…

Aș vrea să strig: Uită-l, e el!
As vrea…
să răd,
să plâng,
să iert,
să uit,
să sper,
să tac

să dau fără să cer

să primesc făra să dau…

As vrea să-ți colorez dimineața de duminică, să fiu lumina de luni după-amiază, să fiu fără doar și poate a ta.

I se spune ‘dor’, pentru că doare?

Tu, dor, gând călător, nu reprezinți decât o stare de beție a depărtărilor!

Ești doar o cauză a iubirii, asta o știu sigur. Tu te naști din iubire și mori tot din iubire! Glorioasă soartă ți-ai ales. Dar ce faci tu de-a lungul vieții tale? Te furișezi precum un hoț în casa sufletului, și îți incepi munca veșnică. Fără să te ștergi pe preșul de la intare, intrii și pângăreşti frumusețea dinăuntru.

Dor dureros, mi te-ai impregnat în sufletul ăsta mic al meu, te-ai culcușit acolo și nici măcar nu plătești chirie. Faci destule pagube, declanșezi durerea… și dai drumul apei să curgă pe ai mei obraji, să se prefacă în valuri, să mă înăbușe! Cineva mi-a spus odată: când îți este dor, să nu inchizi ochii, pentru că îți va fi și mai dor. Avea dreptate. Închizând ochii, răfuială amintirilor începe să crească și să descrească precum un portativ în spațiu.
Mi-e dor de mine, pentru că uneori mă pierd. Mi-e dor de oamenii pe care i-am iubit dar care au fost doar pasageri in trenul vieții mele. Și mi-e dor și mai tare de cei care au plecat fără ca măcar sa-si fi luat bun rămas. Mi-e dor…şi doare.

Astăzi am fost supusă din nou la una dintre probele tale agasante! Am mers la mormântul bunicului meu și abia m-am abținut să nu vărs lacrimi din cauza ta. În curând se împlinesc patruzeci de zile de când şi-a dat sufletul și atunci voi ști sigur că s-a ridicat la ceruri, pentru totdeauna. De există Rai si Iad, știu sigur că în Rai va ajunge. De există Reîncarnare… sper sa ne reîntâlnim cât am să mai trăiesc.

Stăteam în fața mormântului, la fel de împietrită precum crucea trufașă care marca locul în care se odihnește bunicul. Chiar și ea mă enerva. Și mă indispunea și soarele și căldura și neputința și mă enervai tu, dor, gând călător! Cred că tu te manifeşti cel mai tare, atunci când noi, oamenii, realizăm în sfârșit că am pierdut o persoană pentru totdeauna. Când știi ca n-ai să-l mai vezi, n-ai să-i mai vorbesti, să-l atingi, să-l privești în ochi. Și atunci rămâne doar cenușa amintirilor – ‘icoane ale timpului pierdut’. Și durerea.

Ce-i, dorule? Ai văzut că scriu despre tine și acum ai inceput sa scormoneşti prin sufletul meu almanahul cu toți oamenii dragi mie care acum nu mai fac parte din viata mea?

Da, i se spune dor pentru că doare! Și doare al naibii de tare.