E noapte iar

Noaptea se înalță din ascunzișuri sugrumând cu greu cele din urmă zvârcoliri de lumină ce se luptă să domine eterul.
Răcoarea serii de vară pătrunde prin fereastra larg deschisă,  invadându-mi parcă intimitatea.
Rând pe rând,  probleme existențiale ale vieții,  se trezesc în mintea mea, zburând speriate ca niște păsări deșteptate de o rază de soare, pătrunsă în umbra ruinelor adormite… Dar refuz să gândesc. Am obosit…
Îmi  ridic mașinal privirea asupra cerului întins ca o pânza ce acopera nemarginirea. Norii albăstrui încă se pudrează cu o ușoară nuanță rozalie…dar văd cum agale imi fug de sub ochi, ascunzandu-se in negura întunericului. 

Iubesc apusul. Și iubesc răsăritul.  Iubesc Bucureștiul.

Noaptea mă surprinde într-o profundă contemplare, a vieții,  a naturii, a orașului care în sfârșit își trage sufletul după o zi agitată. Blocurile înalte parcă zgârie cerul, vântul își face plimbarea de seara iar lumina lunii își aruncă scara fermecată luminându-mi trupul.
Îmi vin in minte vorbele lui Eliade ” Bucureştiul, îndeosebi, are cele mai toxice amurguri, în toate anotimpurile. E greu să rămâi singur, să nu te îndrăgosteşti, să nu-ţi cauţi pereche într-un astfel de oraş, în care soarele se stinge cu atâta melancolie..” – Nuntă în cer
Întregul oraș se pregătește să doarmă. Aș vrea doar să ii spun cât sunt îndrăgostită de el.

“E noapte iar, şi drumurile lungi
Mă ostenesc şi mă grăbesc în pat.
Dar noi călătorii încep atunci,
În minte, când din trup m-am aruncat.”

Advertisements

Blame me if you can!

Nu știu cum e lumea ta, dar nu mă critica pentru că mi-am transformat propria existența într-o piesă de teatru. Ține-ma departe de realitatea ta anosta. Lumea mea e altfel.
Iubesc teatrul si subit, viața mea a devenit o scena. Așa ca nu mă învinui de faptul că în fiecare zi joc alt rol, că sunt îndrăgostită de personajele pe care le născoceste mintea mea buclucașă, chinuită de curiozitate, că prin intermediul lor, mă descopăr pe mine. Până și Shakespeare spune că “Lumea-ntreaga e o scena/ și toți oamenii-s actori”

Read more

Dacă lumea ar fi oarbă, câţi oameni ai impresiona?

M-am hotărât. Sunt o cauzatoare de probleme. Îţi spun asta încă de la început, ca să ştii în ce te bagi dacă stai în preajma mea.

Sunt o ipohondră care suferă de ce i se năzare, de la veselie până la narcisism. Am impresia că totul mi se cuvine şi de cele mai multe ori ajung să cred că sunt întruchiparea egoismului. Da, mă autocritic pentru că de foarte multe ori mă cert cu mine însămi.

Aseară, pe când luna era cusută de cer iar norii erau brodaţi în jurul său, simţeam în atmosferă o melancolie specifică serilor de vară. Creierul meu refuza să se odihnească, gândurile îmi loveau cu mansuetudine pereţii minţii, şi brusc, dublele mele personalitaţi îşi începuseră gâlceava. Le-am zis că nu le mai suport şi că trebuie să ajungă la un consens. Sunt atât de diferite! Una e o prezumţioasă notorie, care vrea mereu să se joace fără să se gândească la pericolul jocurilor în care se bagă, cealaltă, e atât de precaută, de raţională.. Aşa că, imaginează-ţi, egoismul şi bunătatea se certau în  miez de noapte, iar eu trebuia să fiu martoră la discuţiile lor anoste!

M-am detaşat un pic de propriile-mi gânduri şi sentimente, mi-am închis ochii, şi pe un fundal negru, mi-a apărut cu litere mari, scrisă,   indezirabila intrebare care mă obsedează de ceva vreme: ” Dacă pentru o clipa lumea ar fi oarbă, caţi oameni ai impresiona?”

Ştii, tot aud cum oamenii spun că interiorul contează, că frumuseţea fizică e trecătoare şi irelevantă la un moment dat, şi totuşi, simt o urma de ipocrizie în vorbele astea. Cum se face că primul lucru, pe care de cele mai multe ori, îl admiri la o persoană atunci când o cunoşti, e aspectul fizic? Că doar nu îi cunoşti sufletul respectivei persoane încă de la prima întâlnire.

Şi totuşi, că tot am fost numită “narcisistă” de atat de multe ori, încât am început să cred asta( deşi, chiar ieri am citit ce scrie Sigmund Freud despre narcisism, şi sunt convinsă că nu fac parte din aceasta categorie, dar fie..), trebuie să recunosc că cel mai tare mi-e frică de faptul că dacă într-o bună zi frumuseţea mea se va evapora. Şi uite aşa, s-a născut întrebarea referitor la câţi oameni aş mai impresiona, dacă am trai într-o lume în care sufletul chiar ar lua locul fizicului, dacă am trai într-o lume în care să nu vad numai oameni ci şi umanitate.

Cel mai tare mă enervează superficialitatea asta care mă înconjoară. Faptul că oamenii uită să aprecieze ceea ce este într-adevăr frumos. Şi poate că şi eu fac parte uneori din aceasta categorie. Tocmai vă spuneam mai devreme că sunt egoista.. cine ar iubi un suflet egoist într-o lume în care bunătatea contează? Daca aş putea, mi-aş smulge sufletul si l-aş aşeza în palma, supunându-l la un chinuitor interogatoriu. L-aş întreba de ce e atât de cupid dupa atenţie, de ce alege să se hrănească din orgoliu si plăceri insipide, de ce nu poate sta locului măcar o clipa şi se aruncă plin de carenţă în tot felul de jocuri, l-aş întreba de unde vine dorinţa asta de a face rău altor oameni şi de a zeflemisi sentimentele de iubire. Mi-am numit sufletul ” Plictisitul”, pentru că să dea naiba dacă pot să-i captez atenţia pentru mai mult de o ora. Zici că e un copil care n-are stare şi cand se plictiseşte mai face câte-o boacănă. Şi culmea, cu cât îl chinui şi îl enervezi mai tare, cu atât te vrea mai mult în viaţa lui. Dă-i totul pe tava şi va da bir cu fugiţii.

Dintre toate luptele pe care le-am dus, lupta cu sufletul meu a fost cea mai grea.

Acum, ţin totuşi să precizez că Plictisitul meu are şi parţile lui bune. Că pe cât de ciudat e, pe atât de fascinant.Dar totuşi, if the world was blind, how many people would I impress?