Temă pentru acasă

temă anul II, biografie Irina, ”Trei surori”, sau despre cum am învățat că actorul umple golurile pe care le lasă dramaturgul.

ACTUL I

Numele meu este Irina. Irina Prozorova.  Astăzi este ziua mea. 5 mai. Împlinesc douăzeci de ani. O mare fericire îmi inundă sufletul și totuși, e ceva în mine care încă plânge. Anul trecut, pe vremea aceasta, murea tata. Era un frig cumplit, ningea, am plâns mult și am suferit cumplit. Suntem trei surori, eu, Olga și Mașa, și Andrei, fratele nostru care, sperăm, are să ajungă profesor universitar. Tata a fost general, comandant de brigadă. Era un bărbat minunat, puternic, inteligent, ne iubea nespus de mult, deși avea acea strictețe comună cadrelor militare. De mici ne-a obligat să învățăm, să studiem, să cunoaștem cât mai mult. Spunea că aceasta este cheia pentru o viață împlinită.  Și eu și frații mei cunoaștem acum engleza, franceza, germana, iar eu am învățat chiar și limba italiană. Mașa cântă la pian, Andrei la vioară. Olga este profesoară și este o profesoară minunată.

Acum unsprezece ani, când eu aveam nouă ani, tata a primit comandat brigăzii și a trebuit să părăsim Moscova. Locuiam pe strada Staraia Basmannaia, o stradă lungă, în capătul căreia o biserică splendidă se înălța deasupra străzii, supraveghând-o. Pe atunci, nu înțelegeam prea bine ce înseamnă să ne mutăm din Moscova, eram încă o copilă, însă surorile mele și Andrei au resimțit această mutare foarte puternic. Mama a murit înainte să ne mutăm și este îngropată în Moscova, la Mânăstirea nouă de maici. Eram atât de mică atunci când a murit mama… Acum, însă, nădăjduiesc că o să plecăm cât mai curând din acest orășel de provincie, atât de plictistor, atât de sufocant, cu străduțele lui înguste, în care alți oameni respiră micul spațiu al existenței mele.Visez ca o nebună că vom pleca, voi munci, voi munci ca o nebună și am să trăiesc acea mare iubire pe care n-am avut-o până acum și fără de care nu mă pot simți împlinită. Trăiesc pentru a munci și pentru a iubi.

În oraș, de ceva timp, au sosit militarii. Parcă-mi tresaltă sufletul la gândul că aș putea să mă îndrăgostesc de vreunul din ei. De ziua mea, au venit doctorul Cebutîkin (care ne știe de când suntem mici, și care a iubit-o enorm de mult pe mama noastră), soțul Mașei, Kulîghin, bineînțeles, surorile mele și Andrei și Tuzenbah și Solionîi. Aceștia doi din urmă sunt militari. Tuzenbah este baron, locotenent, iar Solionîi, căpitan. Știu că acest Tuzenbah mă place, așa cum Solionîi îmi displace profund. E un tip cam grosolan. Mie nu-mi place Tuzenbah. Eu vreau să plecăm cât mai curând la Moscova, să găsesc acolo bărbatul vieții mele și să-i dau toată dragostea pe care o simt înăuntrul meu, să iubesc cu toată ființa mea, cu patimă, cu credință, cu tot ce însemn.  Apare un militar la noi în casă, Verșinin. Miroase a Moscova, vine de acolo, e de atât de cult, atât de citit, atât de minunate sunt vorbele pe care ni le spune. Abia aștept să plecăm acolo, pun pariu că-n Moscova sunt numai oameni minunați, că acolo ai pentru ce să trăiești. Mă nemulțumește, însă, Andriușa. O iubește pe această Natalia și nu înțeleg cum poate, el, un băiat atât de talentat, să se îndrăgostească de această fetișcană prostuță și lipsită de stil…

Înainte să luăm masa, Tuzenbah, îmi cere să mai rămânem puțin în salon, numai noi doi. Îmi vorbește despre dorul lui de munci și e un pic ciudat, el, crescut într-o familie în care n-a știut ce înseamnă grija și munca. Îmi mărturisește că mă iubește, iar mie îmi pare stranie această destăinuire la care nu pot să-i răspund. E un bărbat cumsecade, deloc arătos, dar eu nu pot să-l iubesc.  Simt că atunci când am să mă îndrăgostesc am să simt și are să fie ca o furtună dragostea asta mare pe care o aștept…

 

ACTUL II

Au trecut deja nouă luni. N-am plecat la Moscova. E februarie, e frig. Dacă am fi fost la Moscova, cred că aș fi suportat până și frigul și nu mi-ar păsa de vreme. Dar în iunie vom pleca, abia așteeeept! A mai rămas aproape jumătate de an, iar eu am aproape douăzeci și unul. Încep să mă tem, să mă neliniștească această așteptare, fiindcă timpul trece și mă trec și eu cu el și…când am să iubesc? Când am să trăiesc? De muncit, muncesc –sunt telegrafistă, însă e o muncă atât de lipsită de poezie…. Olga muncește din ce în ce mai mult, ajungem târziu acasă, Mașa este la fel de nefericită, Andrei s-a angajat la zemstva, unde Protopopov e președinte….

Astă-seară trebuie să vină mascații. Tuzenbah vine în fiecare seară la telegraf, mă ia, mă conduce acasă și îmi vorbește despre cât de multe ar face pentru mine. Îmi stârnește numai milă și trezește în mine o mare tristețe. Fiindcă el mă iubește și eu nu îl pot iubi înapoi, dar el o face cu  o încăpățânare care doare. Nu e seară în care să nu mă aștepte lângă felinarul din fața telegrafului, să mă urce în trăsură și să mă privească cu ochii ăia în care citesc o mare disperare de a-i răspunde cumva…. Îl refuz aproape grosolan, mă obosește…

În salon s-au adunat apropiații casei. Aflu că Tuzenbah și-a dat demisia. Mașa îi spune că ei nu-i plac civilii. ”E totuna! Nu prea sunt eu chipeș! Vezi, doar, că nu sunt bun de militar. (….) Am de gând să muncesc. Vreau cel puțin o dată în viață, încât să vin seara, istovit acasă, să mă trântesc și să adorm numaidecât!”  E forfotă în salon, sunt așteptați mascații, se bea, se cântă… Eu sunt doar, foarte, foarte obosită. Natașa dă ordin ca mascații să nu mai vină, fiindcă doarme Bobik. Nesuferită femeie, însă mie mi-e totuna.

Rămân cu Solionîi. Are ceva straniu acest om care îmi inspiră neîncredere și o oarecare teamă. Îmi declară dragostea lui, dar, fir-ar să fie, că mă iubesc doar bărbați pe care eu nu pot să îi iubesc! Nu pot!!!! De ce? Pleacă, spunând că are să ucidă orice rival. E nebun. Îmi provoacă teamă și dispreț. Nu-l vreau în preajmă.

ACTUL III

Au trecut aproape trei ani.

E trei noaptea, a izbucnit incendiul. Toată lumea a dat fuga să ajute la stingerea focului, noroc cu militarii care au salvat mulți oameni. Umblă vorba că militarii au să fie mutați departe cu brigada, se zvonește că în Polonia chiar. Am împlinit douăzeci și patru de ani. Mă agăț de fiecare lucru ca să nu disper, deși încep să cred din ce în ce mai tare că n-o să mai plecăm la Moscova. Da. Am impresia că slăbesc și mă urâțesc pe zi ce trece, tot ce știam la douăezeci de ani am uitat, e degeaba, e cumplit să simți cum te fură timpul, cum te fură cu totul și te pierzi și nu mai știi de unde să apuci viața. Nu mai lucrez la telegraf, acum sunt la zemstvă. Urăsc și disprețuiesc tot ce mi se dă să lucrez. Atmosfera din casă e din ce în ce mai apăsătoare, Natașa devine stăpână, Andrei o cărpă de bărbat, iar Olga e atât de prinsă cu munca, încât abia seara ne vedem…

Baronul are să plece la fabrica de cărămizi, la Moscova și îmi cere și mie să plec cu el.  Dacă asta trebuie să fac pentru a pleca la Moscova, aș face-o. Aș închide ochii în fața altarului, aș zice da pe mutește, numai să știu c-am să plec din groapa asta uitată de lume, care acum, că pleaca militarii, are să rămână și mai pustie. Olga, săraca, n-a iubit niciodată, dar mă sfătuiește să mă căsătoresc cu Tuzenbah. N-aș vrea să ajung ca ea, bătrână și resemnată că mi-a trecut vremea. Nu pot suporta gândul unei vieți în care nu iubești.  Și totuși…. omul ăsta mă iubește de cinci ani. De cinci ani mă conduce acasă, îmi vorbește despre dragostea lui, am impresia că dacă i s-ar cere, ar muri pentru mine. E urâșel, dar e atât de blând… Poate că am să ajung să-l iubesc… poate… Trebuie, oricum, să plec de aici. Da. Uite, Mașa iubește ca o nebună la vârsta ei, pe Verșinin. Păcat că e măritată, și el la fel…. Cum ar fi să mă mărit cu baronul, să plecăm la Moscova și să găsesc acolo iubirea vieții mele? N-ar fi o mare risipă? N-ar fi un mare păcat? Nu. Trebuie să plec și am să mă mărit cu el. Fie ce-o fi. Mi-e cumplit de frică, înnebunesc….

Mi-e frică. Mi-e frică să rostesc, să scriu, să accept gândul că aș putea să-l iubesc pe Tuzenbach. Mi-e teama că odată ce las gândul acesta să existe, o să piară în mine și ultima speranță de a mai pleca la Moscova. Uite așa, înainte să merg la culcare, în fiecare noapte, aprind lumina în mine să văd ce-a mai rămas. Simt cum se sfărâmă pe zi ce trece speranța, dorința de muncă, mă împuținez și mușcă din mine o singurătate îngrozitoare.  Mi-e gol patul, mi-e gol sufletul, mi-s goale mâinile care n-au ce să mângâie, mi-s reci buzele care n-au ce să sărute, mi-e goală viață.  Cel mai mai crez al meu a fost iubirea și viața trece și eu nu mai știu pentru ce trăiesc.  Am devenit rea și-mi vine să-i urăsc pe toți din neputința de-a iubi. E frustrant, atât de frustrant și de dureros pentru o fată frumoasă ajunsă la 24 de ani să înțeleagă că toate câte le-a visat, au fost degeaba, că marea iubirea pe care o așteptam nu mai vine și mă strivește orașul ăsta îngrozitor. Mă face mică și mă pierde tot ce credeam că sunt. Am obosit cumplit să mă mai plâng, să mai plâng, măcar de-aș ști că toată suferința aceasta nu-i zadarnică. Și nimeni nu pregătește patul iubirii s-adorm acolo.

Am început din nou să mă rog. Eu știu c-aș muta munți din loc dac-aș iubi. Mă uit la Solionîi și-mi amintește de tata. Mă iubește, mă dorește. Dacă m-aș îndrăgosti de el? Închid ochii și îmi imaginez cum ar fi să fac dragoste cu omul ăsta, cu omul ăsta crud, autoritar, cu omul ăsta lipsit de simțul umorului dar care e bărbat și care mă dorește și care nu-i chiar atât de…neica nimeni. Dar nu pot. Deschid ochii și-mi vine să urlu.

Și mă uit la Tuzanbach, cu blândețea lui, cu privirile lui adânci, cu ochii lui negri care mă privesc dar nu văd până înăuntrul meu, care nu îmi înțeleg suferințele. Mă uit la el cu mâinile lui mici și aspre, cu unghiile roase și închid ochii. Îi simt degetele cum cad de pe obrajii mei spre umeri și Doamne, Dumnezeule mă dor atingerile lui. Îmi atinge sânii și mă sărută aproape neîdemânatic. Tremură tot când mă strânge în brațe și mie-mi tremură sufletul și de tremurul din mine, îmi plâng ochii.  Încerc să mă mint ca o proastă fiindcă eu nu pe Tuzenbah îl vreau. Eu nu pe el l-am visat la șaptesprezece ani. Eu nu cu el adorm în gând de ani de zile.  Unde-i blondul meu cu ochi albaștri ca marea, înalt și viril, care să-mi trosnească oasele într-o îmbrațișare?

Și totuși…  Se uită la mine de parcă aș fi cea mai frumoasă femeie din lume. În curînd n-o să mai fiu tânără și proaspătă și poate că nimeni n-o să mă mai dorească. Are ochi frumoși… negri, migdalați. Îmi vine să plâng cât e de urâțel… Mă rog noaptea să pot să-l iubesc, mă rog când e în preajmă să nu-mi mai vorbească despre dragostea lui fiindcă nu știe el cât e de cumplit să nu poți să iubești înapoi. Mai degrabă aș vrea un bărbat pe care să-l iubesc, dar să nu mă iubească. Aș da multe pentru chinul de-a iubi fără să primesc înapoi, decât să port în mine un pian la care nimeni nu mai poate să cânte…  Nu-i bărbat pe oare-n lumea asta care să spargă pianul a cărei cheie s-a pierdut și să cânte la mine fie și cu note mute?

Zadarnice-s toate. Până la urma, cine sunt eu să sper atât și să visez atât? Tuzenbah e nobil, e cultivat, mă iubește, mă duce acasă în fiecare seară, poate că până la urmă… Doamne dar cum ar fi să… să-mi spună mâine Tuzenbah că nu mă mai iubește? să vină mâine la noi în casă cu o domnișoară la vreo optsprezece ani și să ne spună că are să plece cu ea.  M-aș omorî sau m-aș călugări. Sau…m-aș târî picioarele lui și i-aș urla că-l iubesc. Mi-e drag, da, mi-e drag omul ăsta. Închid ochii. Suntem într-o bisericuță mică. Îmi ridică voalul și mă sărută. Îi adun cu limba sărutul de pe buze. Îl înghit cu tot cu ”da”-ul pe care tocmai l-am spus și-mi înghit și lacrimile și tot.  Poate că pot să fiu ferici…tă.

 

 

ACTUL IV

A trecut vreo săptămână.

La 13:00 pleacă militarii. Mâine mă cunun cu baronul și plecăm și noi.

12:10. Ne luăm la revedere de la Fedotik și Rode…  Orașul va rămâne pustiu, vom pleca și noi și voi lăsa în urmă o viață…. Plec cu Tuzenbah….Plec la Moscova și ciudat, am așteptat atâta să plecăm, dar ceva nu mă lasă să mă bucur. Umblă zvonuri că ieri, în fața teatrului, s-a întâmplat ceva între Solionîi și Tuzenbah și eu nu înețeleg de ce toți se feresc să-mi spună. Sunt neliniștită, agitată, speriată. Dacă nu mi-e dat să plec?

12:17: rămân cu Kulîghin, Tuzenbah, Cebutîkin și Mașa prin preajmă. Mâine are să plece și Cebutîkin, dar ne promite că peste un an, când se va pensiona, se va întoarce înapoi la noi. Nu. N-are să mă mai găsească aici. Dar nu-i spun asta. Mi se pare că dacă vorbesc despre plecarea noastră la Moscova, n-are să se mai întâmple. E o stranie superstiție în mine…  Nu mă pot abține și îi întreb ce s-a întâmplat ieri în fața teatrului.  Tuzenbah spune că n-are niciun rost și pleacă, e clar că s-a întâmplat ceva, dar nu vor să-mi zică. Știu numai că între Solionîi și Tuzenbah a izbucnit o ceartă.  Nici nu vreau să mă gândesc ce are să iasă din toată povestea asta. Cu toată iubirea pe care nu o am pentru el, poate că aș putea, poate că aș putea să îl iubesc, dar el nu trebuie să pățească nimic. Nu acum, când sunt toate pregătite, când am rochia de mireasă aranjată pe umerașul din cameră, când în curând, trăsura va veni să ia lucrurile, nu-i posibil.

12:30: vine Solionîi. ”Doctore, trebuie să plecăm!”- la 12:45 ar trebui să se întâlnească toți în dumbravă. După discuția cu Olga, dau de Tuzenbah, vrea să îmi spună ceva. Intrăm amîndoi la mine în cameră. Are 10 minute de stat cu mine.

 

Baronul a murit.

moscow-staraya-basmannaya-street-ramil-gappasov.jpg

Advertisements

Whiskey cu gheață

Studenția e locul în care din copil mă fac femeie și mă imaginez mamă. Și pe mine mă doare s-aud cum copilul dinăuntrul meu, încă îngrozitor de copil, începe să aibă apucături de femeie. De femeie care stând în cadă privește tavanul și îi înjură pe vecini fiindcă au avut inundație, probabil, iar eu am igrasie. Și aș vrea ca în loc să mă gândesc că trebuie să dau cu var, mi-ar plăcea să-ncep să plâng pentru că igrasia e oribilă și are formă ciudată, și a doua zi să cheme mama pe tataia și să rezolve tot. Sau să spele măcar cu clor tavanul.

Am gândaci. De când a început vara se urcă în pat, ies prin toate găurile posibile, iar eu m-am transformat într-un Hitler al gândacilor. Îi omor înghețându-i în congelator, înecându-i în chiuvetă sau strivindu-i sub papuc cu o ură cumplită. Mi se face silă și de mine și de el care se zbate cu picioarele în sus și îmi amintesc poezia cu gândăcelul strivit în palmă la care plângeam când eram mică. Brusc aud cum din ceva mă transform în altceva.

Când am intrat la facultate, să plătesc întreținerea, să folosesc cardul, să bag la spălat, mi se păreau  lucruri atât de faine, că am în sfârșit casuța mea și că pot să mă joc de-a adultul. Bineînțeles, la foarte puțin timp, mica mea garsonieră de pe mașina de pâine s-a transformat într-un dezastru.Tablouri, zeci de postere, mașina de scris, pick-up, chitare, microfon, haine aruncate-n stânga și în dreapta, coș cu rufe plin, așternuturi dezordonate, uscătorul de rufe mereu desfăcut în mijlocul casei, chiuveta de vase plină, igrasie iarna în dormitor. Puțin îmi pasă. El cânta la chitară, eu fumam în dormitorul în care dormeam.  Mă-mbrăcam în goană dimineața cu haine luate de pe jos, mâncam micul dejun pe stradă și puțin îmi pasa că din când în când, de sub cuptorul cu microunde, mai ieșea câte un gândac.  Țin minte că odată, la actorie, mi s-a dat de scris un eseu de șase pagini pentru că aproape am înjurat la curs. Eram la fel de dezordonată în felul de a fi pe cât îmi era garsoniera. Una dintre profesoarele mele mele mi-au zis să încep, poate, prin a face curățenie la mine acasă. N-am înțeles și mi s-a părut o prostie. Am scris eseul de șase pagini, care nu mai știu exact despre ce trebuia să fie, dar care mi-a reamintit despre ce înseamnă disciplina în actorie. Plângeam și scriam.

Mi-amintesc că eram prin anul I, nu știu cum s-a întâmplat  că a trebuit în luna aia să dau singură apometrele. Doar că nu știam să le citesc, așa că am zis să le fac poze și să le citească administratorul. Am făcut poze, am urcat zece etaje, aveam cartofii pe foc, l-am rugat frumos pe domnu’ administrator-știe-tot să le citească.  S-a uitat la mine și m-a întrebat câți ani am.  19, zic mândră.  Păi și cum domnișoară, până la vârsta asta n-ați învățat să citiți apometrele? Ia, dați telefonul încoa să vedem. Păi ați făcut poze la capac… io ce să citesc. M-am înroșit toată, am coborât zece etaje înjurându-l pe el, nu pe mine, cartofii ardeau, și pe mine toată treaba asta cu responsabilitatea începea să mă sece, fiindcă eu venisem la București să mă fac actriță și să mă îndrăgostesc. Cu prima aveam de lucrur, dar cu a doua deja îmi ieșise și mica noastră garsonieră boemă din care aruncam sticle de vin zilnic, nu se potrivea cu tot ce se-ntâmpla.  Și acum, când se afișează cât avem de plată la întreținere, parcă se afișează notele de la bac.

Nu știu cum am ajuns să scriu despre asta.  E o seară de vară în care ne-am certat pentru că nu a vrut să mă ajute să dau salteaua de la pat jos, să omorâm un gândac, și am plâns iar.  Mi-am amintit cum ne-am îndrăsostit și mi-am dat seama că nu am scris niciodată despre asta. Despre cum trei nopți la rând am stat beți și nu voiam să mă trezesc de teamă ca nu cumva, odată cu beția, să treacă și dragostea sau cum se cheamă ce se întâmplă după trei zile. Pentru mine, prima dragoste din studenție, s-a terminat cu el dându-mi papucii pe strada Mântuleasa. A doua dragoste era prima din toată viața mea și miroase a cămin, când afară e îngrozitor de frig și totuși lași fereastra larg deschisă. Intră lumină multă, blocurile cenușii miros a comunism, cafeaua fierbe pe plită, iar sub plapumă îi porți tricoul. El îți rulează o țigară și te-ntrebi cât o să dureze. El vrea să se facă regizor, tu vrei să te faci actriță. Vă place amândurora Led Zeppelin. El te întreabă care e filmul tău preferat și tu îi zici – A șaptea pecete, Bergman, ca să te dai mare și tare că ai văzut filme bune. După ceva timp, îi recunosc că plâng până nu mai pot la filme proaste. Vorbiți de cărți, faceți dragoste, el îți cântă la chitară, doarme din când în când la tine, vă certați ca să aveți de ce să vă împacați, și uite-așa… Acum ne-am mutat împreună. Îl sun să-l întreb dacă mai e pâine, ce mâncăm azi, când mergem pe la ai mei, chestii d-astea de oameni mari, care se-ntâmplă printre acorduri de chitară și rufe-ntinse. Când am intrat la facultate, aveam impresia că dacă dragostea nu e cu tunete și fulgere, dacă nu-ți dă material să scrii un roman de 500 de pagini, e degeaba. Dragostea mea nu-i cu ploi care zguduie sufletul de tristețe, ci cu o liniște și o siguranță pe care dacă le-aș pierde și m-ar arunca din nou în singurătate, aș înnebuni. Dragostea e când el cântă la chitară și tu scrii, e când vă țineți de mână prin mega image, e o băută după care vă întoarceți beți acasă și faceți concurs care scoate cheile primul, e când danseți în bucătărie, doar voi doi… Dragostea miroase a orez cu lapte și a pijamalele flaușate de la soră-ta, pe care le porți când vă uitați la un film și el te ia în brațe ca pe-un copil. Dragostea e blândă ca soarele primăvara, și cu riscul de-a nu scrie nici măcar un roman, n-aș vrea să se termine niciodată.

La fel am crezut și că actoria e despre cârciumi și sticle de vin, poezie și țigăăăăări, cărți și filozofie, aplauze și minunea de a păși pe scenă. Pf! Actoria e… nu știu ce e. Dar o dimineață în care ai repetiții la 10, are în urmă o noapte în care zici nu unei beții la karaoke. Și pe cât de minunată e, pe-atât de cruntă.

Eu am venit la București să mă fac actriță și să mă îndrăgostesc.  În noaptea asta aș vrea să am bani și să locuiesc în New York, într-un apartament cu geamuri de sticlă, să beau un whiskey cu gheață și să cânte Billie Holliday. Să am bani și să n-am gândaci și igrasie. La mine în câști cântă Tracy Chapman, el stă lângă mine și citește, n-am mai văzut niciun gândac de jumătate  de oră, și vreau al naibii de tare să mă fac actriță. N-ar strica whiskey-ul ăla cu gheață totuși….

 

37580647_1838346912886190_1757711955683966976_n.jpg

Și după moarte m-aș scula să mai trăiesc un pic

Tocmai am terminat de citit Aviatorul, de Evgheni Vodolazkin. Un Romeo și Julieta al literaturii ruse în care dragostea sapă cărări prin timp spre a se împlini, dar mai mult decât atât, un roman în care mirosurile se aud, senzațiile se gustă, imaginile dor, gusturile se văd; un roman despre viață și moarte, dragoste și suferință, despre istoria reconstituită nu din fapte, ci din dureri, din imagini, din chipuri de oameni…

Dar n-am să scriu, totuși, despre acest roman. Am să scriu despre cum, o întrebare pe care Platoșa și-o pune când simte că sfârșitul îl pândește, m-a răscolit: oare acolo, în afară de oameni, întâlnești ceva? Ceva ce nu pare să fie fundamental în viață, dar de care, simt, nu-mi va fi ușor să mă despart. De exemplu, sfârâitul lumânărilor în bradul de Anul Nou. Acele de brad pe care le desprinzi și de duci cu băgare de seamă în foc. Și care, arzând, răspândesc miros de cetină –intens…ca tot ce e de rămas bun.(…) Mi se pare că și după moarte m-aș scula să trag cu ochiul la brad.

M-am pomenit, citind acest pasaj, cum îmi aduc aminte de o după amiază de crăciun, extrem de friguroasă. Aveam vreo șase ani și pijamale noi primite de la Moș Crăciun: albe cu buline colorate, pe care multă vreme după ce mi-au rămas mici, mama le-a transformat în cârpe bune de șters praful. În după-amiaza aia, am dormit cu mama, tata și soră-mea, toți în același pat; doar luminițele de brad aprinse și felinarul luminau sufrageria când ne-am trezit. Cum e posibil să-ți amintești cu atâta exactitate un somn dintr-o după-amiază de Crăciun? Să simți și-acum odihna aia de copil care-ți amorțise fața și căldura de la pieptul tatălui tău, mirosul de sarmale și bucuria unor pijamale noi?  Dacă mama și tata or să citească asta, pot să pariez că n-or să-și amintească acest episod. Eu da.

Nu mi-e teamă de moarte și totuși mi-e teamă îngrozitor. Nu mi-e teama fiindcă nu pot să-mi închipui o căldură mai mare decât brațele lui Dumnezeu, nici odhină mai plăcută decât cea a veșniciei, când corpul are tot timpul din lume să doarmă, și totuși, mi-e frică de moarte de mi se ridică toate firicele de păr de pe tot corpul, pentru că viața asta mi se pare un așa amalgam de senzații și stări, de care n-are cum să nu-ți fie dor când n-oi mai fi.

Dunăre. Vară. 12 ani. Puzderie de fete și băieți, țipete, bărci în larg, costume de baie colorate, saltele pe apă, sticle de bere și de cola care plutesc la mal, dar pe care le fură țigănușii nelipsiți dacă nu ești atent. Și stâncile, Colțanul de pe care sar băieții.

-Mami, mă duc și eu să mă uit la băieți cum sar.

-Nu te duci nicăieri.

-Ba mă duc. Și fug.  Stau pe buza unei stânci și-o văd pe mama cum mă privește. Pot să-i aud teama de acolo de unde sunt.  Sar, nu-mi pasă, ce dacă abia în vara asta am învățat să înot? Și sar. Ca o suliță care strâpunge aerul mi-era corpul firav ce săgeta apa.  Cinci secunde de mare bucurie că ești una cu Dunărea, ș-apoi bucuria de-a ieși la suprafața, de a reuși. Plutești deasupa apei. Te gândești de ce în mâinile lui Dumnezeu nu poți să te lași cu tot atâta încredere cum te lași să plutești pe Dunăre, că doar tot El te ține să nu cazi…

Sau prima oară când fumezi o țigară la tine în dormitor cu ușa încuiată și asculți Pink Floyd. Ești tot făcut din sunete și nu mai contează nimic, nu mai auzi nimic. Inima îți bate în ritmul muzicii, iar fumul pe care-l scoți din țigara interzisă ai vrea să-ți mângâie plămânii toată viața.  Sau prima oară când citești Dostoievski și intri în depresie. Și bagi iară pink floyd și îi urăști pe toți din jurul tău, și plângi, și n-ai chef, și îți amintești peste ani și ani de depresia adolescentină și ți se face dor. Acum Dostoievski nu te mai bagă în depresie, dar nostalgia asta are un gust de lămâie cu zahar. Sau verile alea leneșe în orășelul neîntâmplării în care se târăște liniștea, când umpleați sticle cu apă și vă băteați pe străzile încinse de soarele care nu se sătura să mai bată; și sucurile ieftine de la alimentarele în care mirosea a stătut, și tricourile transpirate și tălpile goale pe asfaltul murdar… Sau mentosanele la 30 de bani…

Sau prima oară când, dup-un drum printr-o pădurice, ai ajuns la o mânăstire. Era primăvară, nici țipenie de om. Doar câinii lătrau din depărtări la cine știe ce… Te-ai pus în genuchi și pentru prima oară te-ai pomenit singur, acasă la Dumnezeu, și nu știai ce să-i spui. Și ai plâns în hohote, și ciudat lucru,  nici n-apucai să plângi bine că ți se și uscau lacrimile, ca și cum cineva le ștergea mângâindu-le…  Palmele fierbinți ale lui Dumnezeu.

Sau… prima oară când ai făcut dragoste. Cânta Beth Hart. Toată adolescența ai visat la asta, ți-ai închipui cum o să fie. Și te simțeai ca o chitară în mâinile cuiva care știe să cânte… Fiecare coardă vibra și durea, te durea dragostea.  Auzeai cum plânge în tine copilul și cum se naște femeia. Femeia care-și mușca limba să nu urle de durere și copilul care scâncea sub nașterea ei. Beth Hart cânta în continuare, afară era frig, în brațele lui, cald.

Sau prima oară când te urci și scenă și joci pentru niște oameni.  Senzația de dinainte de a urca pe scenă, când tremură tot corpul și nu mai știi cum să-ți stăpânești emoțiile, ei bine, ești atât de viu și-atâta viața curge-n  tine încât nu poți compara cu nimic minunea asta de trăire….

Sau nopțile de iarnă când focul arde în sobă și îți lipești tălpile de căldura ei, iară bunicu’ își povestește tinerețea la lumina lumânării și miroase a gogoși cu zahar vanilat.  Ș-apoi se-ntâmpla să-ți dai seama că e primăvară și tu te întorci de la cimitir, unde ai stat de vorbă cu o cruce albă. Ți-a fost ciudă pe moarte, fiindcă primăvara nu-i deloc un anotimp prielnic să plângi morții, când natura respiră prin toți porii, e al naibii de dureros să săruți cruci albe ale oamenilor care n-au mai avut răbdare să stea… Te-ntorci șontâc-șontâc, cum mergea bunicu spre casă când se întorcea de la cârciumă, și-o găsești pe bunica stand în poartă, cu tanti Mărioara, și-i atâta singurătate și-atâta poezie în femeile astea care și-au îngropat bărbații… Dar bunica n-a uitat să facă gogoși, chiar dacă nu prea mai are chef să trăiască.

Sau nu știu. Maică-ta și taică-tu. Astea două sentimente de iubire, fiindcă mama și tata înseamnă iubire și-nseamnă tone de lacrimi la gândul că nimeni și nimic nu-i veșnic pe pământ. Nu știu, îmi închipui că viața veșnică e o chestie tare mișto, dar aș vrea să mai dau câteva ture pe aici, prin lumea asta strâmbă și nebună, știi… să mai beau câte-o sticlă de vin cu prietenii, să fumez o țigară cu mama, să ascult Led Zeppelin cu tata, să fac dragoste, să ies la cafea cu soră-mea, să mănânc gogoșile bunicii, să mor de emoții înainte de a intra pe scenă, să merg la cimitir, să mă plimb cu bicicleta, să mă-nvețe tata să conduc, să mă-mbăt și să cânt Maria Tănase plângând, să aprind lumânări la biserică pentru cei care nu mai sunt să facă toate lucrurile astea…

 

Mi se pare că și după moarte m-aș scula să mai trăiesc un pic.

 

4.jpg

 

 

Azi mi-a venit de vreo zece ori să plâng

Frustrare. Neputință. Țipăt. Lacrimi. Prieteni. Bucurie. Magie. Suferință. Râset. Râsete isterice. Zâmbete. Strângeri de suflet. Îmbrațișări, multe, multe. Nopți nedormite. Control. Neputință. Neputință. Durere. Fericire. Feeeericire. Vis. Împlinire. Visare. Dor… Fugă. Regăsire. Rugăciune. Empatie. Dragoste…

 

Când ajungi în anul doi la facultatea de teatru cred că n-ai cum să nu plângi, să nu te simți al nimănui și să nu te întrebi dacă ești făcut pentru asta, dacă merită tot ce faci, dacă tot ce lași în urmă n-o să te piardă de tine însuți și stai c-un picior pe marginea prăpastiei de-a renunța și cu unul calci în visul pe care atâta l-ai visat înainte să intri în facultatea asta. Și piciorul ăsta te ține să nu cazi, să-ți găsești echilibrul și să-nveți să mergi mai departe.

Astăzi cred că am plâns de vreo zece ori și deja când simt că iar mi se face apă în ochi, m-apucă o ciudă împotriva mea… și plâng și mai tare. Aș fi vrut să fi învățat matematică, dar ce să-i faci, într-a patra am primit rolul Lizucăi la școală și am vrut să fiu actriță. Și ce să fac dacă tot într-a patra mama m-a dat la meditații la matematică și până într-a unsprezecea, când m-am transferat la profil uman, am făcut meditații întruna  și mai mult de opt în lucrări nu luam. Și ce să fac dacă în a opta, când s-au afișat rezoltatele la examenul național m-am dus la maică-mea și i-am zis: maaaaami, am luat 9,80 la română! – și la mate, cât? ÂU, am uitat să mă uit!!!! Luasem opt…  Și ce să fac dacă într-o zi am intrat cu tata într-o librărie și ne-am oprit amândoi în fața raftului cu Shakespeare și tata a cumpărat zece volume fără să se uite la preț, în ediție bilingvă, și-am ajuns la casă, iar doamna a spus: 700 de lei. Ne-am luat prag, cum zicem noi, studenții facultații de teatru și i-am zis: ia-le, tati, ce mai stai pe gânduri! Și ce să fac dacă într-o zi, preotul din oraș, după ce m-a văzut într-un spectacol făcut de noi în liceu  mi-a zis tu să dai la teatru! că altminteri îți bați joc de ce ți-a dat Dumnezeu.  Și ce să fac dacă… trei ani i-am spus lui Dumnezeu în rugăciuni să nu mă lase să intru la teatru decât dacă-s făcută pentru asta… Ce să fac dacă altceva simt că nu știu să fac?

E târziu. Stau singură în mica mea garsonieră. Ascult Pink Floyd printre piesele lui Cehov. Mașina de spălat merge, Moliere așteaptă să fie citit până luni, textul pentru un casting nu l-am învățat, vasele stau teanc în chiuvetă, hainele sunt toate aruncate în hol, miroase a țigară și mie-mi vine azi pentru a nu știu câta oară să plâng.  Ajungi acasă și vrei să lași în urmă ziua bună sau proastă pe care ai avut-o, vrei doar să faci o baie fierbinte și să vezi un film, da’ nu te lasă. Îl iei pe Cehov iar, iei personajele lui și stai și te uiți la ele și te-ntrebi de ce nu încap în tine, de ce nu știi cum să apuci scena aia afurisită, de ce nu-ți ies bucățile la actorie.  Scrii autobiografiile personajelor și plângi scriind. Obosești și vrei să scrii pentru tine și pentru tine nu mai poți să scrii nimic, pentru tine nu mai ai timp. Ai un coș de rufe plin, ai o chiuvetă plină de vase, ai un pat nefăcut de vreo săptămână, ai niște pași de dans care nu-ți ies, ai o familie pe care n-ai mai văzut-o de două luni și ți se pare nedrept. Cum faci să te faci mare când vrei să rămâi mic? Mi-e un dor de mama și de tata de nu știu cum să fac să scap de el.

Și cu fiecare zi, și cu fiecare lacrimă, și cu fiecare drum spre facultate, și cu fiecare oră petrecută acolo, și cu fiecare replică și cu fiecare gând, mai tare vreau să fiu actriță. Și cu fiecare eșec, mai tare știu că pot. Și cu fiecare oră de nesomn, mai cu aviditate aștept dimineața și ziua care are să mă învețe ceva.

N-am cu cine să vorbesc. Nici mama, nici tata, nici prietenii pe care i-am lăsat acasă, n-au cum să-nțeleagă.  Ei sunt la politehnică, fac chestii de o grămadă de ori mai dificile decât să-nveți să-ți iei prag la nesfârșit în scenă, ei sunt la cibernetică și programarea e mult mai greoaie decât să fii atent la partener… Ei n-au cum să-nțeleagă cât de dificil e să uiți că mori în actul IV, n-au cum să-nțelaga nici magia care se întâmplă când ești acolo și te faci tot bucurie și renunți la tine ca să te dai celuilalt. Ei nu-nțeleg că actorie e ca atunci când faci dragoste înmulțit cu mult, mult, mult când lucrurile îți ies. Cu cât înțeleg mai mult ce-nseamnă să vreau să fiu actriță, cu atât vreau să fumez mai puțin, să am mai multă grijă de mine și să muncesc mai mult. Și să trăiesc mai mult.

Ajungi târziu acasă și el te așteaptă. Azi te-ai sărutat cu un coleg de-al tău. Dezlipești atingerile altuia de pe tine și i te dai atâta cât a mai rămas din tine după o zi în care te pierzi și te găsești de o mie de ori. O suni pe maică-ta și îți vine să plângi și ea îți spune: trebuie să poți! muncește! Și tu îi spui sughițând da știu că pot, vreau numai să pot mai repede și să știu că nimic din toate astea nu sunt degeaba.  Și-ți repeți precum părintele Cleopa răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, de zeci de ori răbdare. Îți dai seama cât de puerile-s toate grijile tale, îți dai seama că ai trei amărâte de scene –nici măcar un rol întreg- și te plângi. Ș-apoi…îți amintești seara aia de septembrie, când stai într-un colț cu  cea care avea să-ți devină cea mai bună prietenă și asculți Judgement day. Ai fumat două pachete de țigări, tot neamul așteaptă telefonul tău, se cântă la chitară, se face puzderie de oameni în curte universității și cum se deschide ușa, tresari. Și vin listele. Și te cauți iar pentru câteva secunde ai impresia c-o să mori dacă nu te găsești mai repde. Și ești acolo și…. E primul pas către ce vrei să faci. N-ai să rămâi la facultatea de limbi străine, ai intrat la UNATC.

Și-ți mai amintești de seara ai când erai cu toată familia în mașină și vorbeați despre tine. Voiau cu toții să-ți aleagă cea mai bună facultatea și tu spuneai timid… eu vreau să dau la teatru. Și taică-tu lua foc. El, care venea de la oi în cizme de cauciuc și citea Euripide… tocmai el îțispunea asta. Și tu plângeai și nu mai știai cum să-i convingi că asta vrei să faci. Și ei au înțeles și te-au lăsat să faci ce vrei și când te gândești la toate astea, îți aduni toate puterile și toate motivele pentru care continui. Și uite că acum îmi vine pentru a nu știu câta oară să plâng de bucurie că sunt unde sunt.

20150855cd4525dacd6.jpg

 

căpșor blond

Faptul că sunt blondă îmi oferă o versatilitate de care abuzez fără rușine. Pot să fiu pe rând proastă, candidă, gingașă, amuzantă, știu să fiu pe rând toate aparențele culorii părului meu. Dar într-o lume în care există mii de bancuri despre blonde, într-o lume în care ele sunt ființe insipide din punct de vedere intelectual, dar delicii sexuale, mi se pare primejdios să fiu blondă. Primejdios și fascinant.

Read more

L’amour

Când te îndrăgostești nu te saturi să-i privești mâinile și toate alunițele de pe corpul lui devin constelații. Te pierzi pe corpul lui ca prin cer, printre stele și nu obosești să-ți plimbi mâinile pe spatele lui lung și plin de suișuri și coborâșuri. Îi scrii cu degetele poezii prin mângâieri, pielea lui ți-e coală albă pe care-ți verși sărutările și dorurile și frustrările și durerile. Scrii pe el cu iubire…

Read more

Douăzeci ș-atât

De dimineața mama mi-a făcut cafea. Neagră, cu miere, la ibric, cum îmi place mie. Am fumat o țigară cu ea, fiindcă de azi sunt fată mare, de azi fumez cu mama și cu tata. El s-a trezit mai târziu și ne-am băut cafeaua în liniște, la mine acasă, fiindcă de azi sunt fată mare -când iubesc un băiat, îl aduc să-l cunoască ș-ai mei. După amiaza, i-am arătat Dunărea. Curge la fel și-mi vorbește cu aceeași limbă a liniștii și a durerii pe care numai noi o știm. Am urcat cu el dealul până la mânăstire ș-am stat lângă o cruce simțind iarba prin păr și pământul umed pe care-l hrănise Cerul.

Read more

Scrisoare netrimisă către tata

 

Tată, îmi dă viața multe să trăiesc. Atât de multe încât, în fiecare noapte, când se lasă întunericul și merg la culcare, aprind lumina în mine să văd dacă s-a spart ceva. Știu că noi nu e facem declarații de dragoste, că noi nu rispim cuvinte pe ”te iubesc-uri” evidente, dar eu sunt fată, tati, și mie mi-e dor să-ți spun ce nu ți-am spus niciodată. Că te iubesc. Și știu că, de când am plecat la București te sun rar, dar dintre toți oamenii care-mi lipsesc, de tine mi-e cel mai dor.  

Read more

Peronul morții

-Parcă n-aș vrea să ne trezim. Mi-e urât să trăiesc în lumea asta fără tine. Toată viața mea nu a fost decât o așteptare continuă. Când eram mică mi-era dor să fiu mare.  Halal dor al unei vârste netrăite pe care aș da-o  oricând la schimb ca să fiu iarăși copil. În adolescență n-am făcut decât să te visez.  Așteptam ca viața mea să înceapă. Așteptam să termin liceul. Așteptam iubirea. Așteptam ceva ce credeam că merit cu prisosință. Azi te am.  Doar că acum așteptarea e fragmentată în momente ale unei zile. Dimineața aștept să treacă despărțirea pentru ca să te revăd seara, să te strâng în brațe, să reînviu,  iar după-amiezile mele sunt o nesfârșită plictiseală într-o lume care mă obosește. Obsesc s-aștept noaptea pentru ca să te iubesc. N-ai vrea să dormim pentru totdeauna?

Read more