să eu, să tu

să-ți fiu mare, să-mi fii țărm
să-ți fiu soare, să-mi fii somn,
să-ți fiu pat, să-mi fii vis,
să-ți fiu râs, să-mi fii abis.

să fiu cafea, să fii ibric
să fiu ciorbă, tu polonic
să fiu geam, să fii soare,
să fiu vară, să fii mare.

să-mi fii cuvânt, să-mi stai pe limbă
să-mi fii glas care mă strigă
să-mi fii vânt când eu sunt frunză
fii iertare când eu mi-s scuză.

să fii Led, eu Zeppelin,
eu apă tonică, tu gin.
să-mi fii vară când mi-e iarnă
să-mi ții sufletul în palmă.

să-ți fiu sărut în ureche
să-ți fiu în vamă pereche
să-ți fiu ceas de dimineață
să mă cânți ca pe-o romanță.

să-mi fii în bucătărie,
țigară și bucurie.
să mă strigi când nu-i hârtie
să-mi zici că-s poezie.

să-ți mai lași la mine-n hol
ghiozdanul, chiar dacă-i gol
să n-ai loc în pat de mine
să mă faci una cu tine.

să-ți lași viața în Obor
să faci din distanță zbor
să nu mă lași să-mi fie dor
iubește-mă. ca să nu mor.

14670670_1811174819125275_4181808619842663699_n

căpșor blond

Faptul că sunt blondă îmi oferă o versatilitate de care abuzez fără rușine. Pot să fiu pe rând proastă, candidă, gingașă, amuzantă, știu să fiu pe rând toate aparențele culorii părului meu. Dar într-o lume în care există mii de bancuri despre blonde, într-o lume în care ele sunt ființe insipide din punct de vedere intelectual, dar delicii sexuale, mi se pare primejdios să fiu blondă. Primejdios și fascinant.

Când eram mică, aflu acum că tata credea că-s puțin “neîmplinită mental”, fiindcă eram atât de bleagă ș-atât de puțin conturată ca personalitate, încât mă credeau cauză pierdută. Ș-atunci am început să citesc. Când am descoperit leacul lecturii, am zis că mi-a pus Dumnezeu mâna-n cap, fiindcă era singura armă pe care puteam s-o țin în mâinile mele firave de blondă contra lumii-ntregi.

Toată viața mea am vrut să nu fiu proastă și să mă ferească Dumnezeu de ziua în care o să cred că nu sunt.

Mai mult decât frumoasă, mai mult decât dorită, mai mult decât apreciată, am vrut un singurul lucru: să învăț, să învăț, să învăț. Să învăț până când ochii mei n-or mai putea sa vădă, până când mâinile mele n-or să mai știe unde să caute, până când zilele mi s-or termina.

Și cu toată curiozitatea moștenită de la un tată care încă mi se pare un munte de informații, știam care-i farmecul de a mai fi și blondă pe deasupra. Să ai podoabă galbenă care învelește un căpșor mort după Dostoievski, îndrăgostit de Tarkovski, vibrant la Chopin, era asul din mânecă. Doamne, ditamai deliciul când vreo dovedeam vreo reușită intelectuală în discuțiile cu vreun profesor care mă disprețuia, cu câte-un băiat care ar fi vrut doar să-și culce amorul în mine, cu oricine care-mi punea la îndoială capacitatea de gândi.

Începuse să-mi placă să fiu blondă. Într-o zi m-am îndrăgostit de-un băiat splendid, era frumos de-ți venea să-l mănânci, dar în lungile ore petrecute împreună pe vreo bancă-n parc, nu aveam ce vorbi și muream de plictiseală. Nu mă deranja, știam să bârfesc la fel de mult cum știam să tac. Știam să ascult despre fotbal cum știam să ascult pe tata vorbind despre Grecia antică. Mai târziu, m-am îndrăgostit de-un băiat cu muuult mai inteligent decât mine, și-mi plăcea, îmi plăcea să simt cum mă fac mică de tot înăuntrul meu, zdrobită de prostia anilor pierduți în care refuzam să citesc, zdrobită de propria-mi neputință. Doamne, de-aș putea să dau un sfat oricărui tânăr care abia ce intră la liceu ar fi: citiți!, e unul dintre puținele lucruri care nici măcar în exces nu dăunează. Dar același sfat mi l-a dat tata toată copilăria mea de simțeam că-l urăsc din când în când.

Dar ce te faci când te-mbraci frumos și cazi pe scările de la metrou, cu tocuri în picioare, și-ți sar din portofel carduri, bonuri, mărunțiș, legitmații, tot tot tot, și mai ești și blondă pe deasupra? Ce faci când mergi în parc, iarna, cu ciorapi de plasă, palton alb, cizme lungi, cu toc, și fiindcă ai nasul prea pe sus, nu vezi ce-i pe jos, și te-mpiedici și verși toată prostia de blondă și mori de rușine? Îți dai două palme și-ți amintești cum mândria, de orice fel, nu-i bună.

Eu voiam doar să fiu blondă cum sunt femeile despre care bărbații nu se pot abține să nu scrie cărți. Blondă ca Veronica. Să am un Eminescu al meu care să mă pună-n versuri.

L’amour

Când te îndrăgostești nu te saturi să-i privești mâinile și toate alunițele de pe corpul lui devin constelații. Te pierzi pe corpul lui ca prin cer, printre stele și nu obosești să-ți plimbi mâinile pe spatele lui lung și plin de suișuri și coborâșuri. Îi scrii cu degetele poezii prin mângâieri, pielea lui ți-e coală albă pe care-ți verși sărutările și dorurile și frustrările și durerile. Scrii pe el cu iubire…

Când ești îndrăgostit nu te saturi să-l privești, și cu fiecare gest te prăbușești vertiginos în neputința de-a mai schimba ceva. Iubești și asta ți-e crucea pe care trebuie s-o duci. Căci dacă într-o zi el n-o să te mai iubească, tu n-o să ai ce să mai iubești. Ca el nu-i nimeni. Ca el nu-i nimeni să te strângă tare-n brațe când te doare lumea și să te mângâie pe față de parcă ar vrea să-ți învețe pe de rost conturul chipului tău. Ca ochii lui nu-s alții să mai vadă frumusețea ascunsă sub cearcănele tale, sub machiajul care te face mai frumoasă când tu uiți să fii, sub tot ce ești tu, nu-s ochi să vadă până în adâncul tău. Și dacă el pleacă, o să-ți mai audă țipătul dorului care moare de durere înăuntrul tău? Când pe dor îl doare… omul urlă. Și dacă el o să iubească pe alta, tu pe cine? Să se-nfrupte alta din el, e iadul femeii care iubește. 

Când ești îndrăgostit, toată mierea lumii te îmbracă. Când săruți din iubire, stai precaut, să nu fie ultima oară când îți aparții… apoi i te dai toată și lupți să păstrezi puțin din tine și pentru tine. Și ți-e frică. Lipsa controlului sperie pe om. 

E vară. Ești tânăr, te-afunzi în sticle de vin și ești mort de-ndrăgosteală. Nu vrei să se sfârșescă iubirea, căci în iubire ești blând ca un miel. Căci în iubire îți dai seama că munții nu-s chiar atât de-nalți cât să nu poți să urci, și nici atât de grei cât să nu poți să-i duci în spinare…

Douăzeci ș-atât

De dimineața mama mi-a făcut cafea. Neagră, cu miere, la ibric, cum îmi place mie. Am fumat o țigară cu ea, fiindcă de azi sunt fată mare, de azi fumez cu mama și cu tata. El s-a trezit mai târziu și ne-am băut cafeaua în liniște, la mine acasă, fiindcă de azi sunt fată mare -când iubesc un băiat, îl aduc să-l cunoască ș-ai mei. După amiaza, i-am arătat Dunărea. Curge la fel și-mi vorbește cu aceeași limbă a liniștii și a durerii pe care numai noi o știm. Am urcat cu el dealul până la mânăstire ș-am stat lângă o cruce simțind iarba prin păr și pământul umed pe care-l hrănise Cerul.

Împlineam douăzeci de ani și mă minunam că de sus, de unde se vede Dunărea cum curge, biserica albă ca o mireasă și micul orășel al neîntâmplării, viața era bucurie. Împlineam douăzeci de ani și-l iubeam de acolo de sus, îl iubeam pentru că puteam să-i vorbesc despre cum, iarnă fiind, am intrat în mica mânăstire de alături ș-am plâns cum n-am plâns nici când am venit pe lume acum…fix douăzeci de ani. Îl iubeam fiindcă nu știam să-mi răspund la întrebarea „de ce îl iubesc”, îl iubeam fiindcă puteam să tac lângă el și să mă minunez că sunt.

M-am uitat peste umăr în spate și m-am gândit c-am ales bine. Că tot ce sunt azi e suma tuturor deciziilor mele. Anul trecut pe vremea asta mă luptam cu mori de vânt, cu profesori imbecili, cu singurătăți neînțelese de nimeni, cu bacalaureatul de care trebuia musai să scap, căci în spatele lui m-aștepta viața, m-aștepta teatrul, m-aștepta iubirea, Bucureștiul, lumea… Mi s-au dăruit toate și eu nu știu ce-am făcut să mă trăiască toate visurile pe care le-am visat. Anul trecut, când împlineam nouăsprezece ani, am intrat într-o bisericuță ș-am zis:  „Doamne, eu nu mă rog să intru la teatru, dacă nu mi-e dat să fac asta, te rog să mă pice la admitere. Dar, Doamne, dacă simți că sclipește vreun licăr de talent, lasă-mă să intru și jur c-o să mă muncesc ca pe-un cal. Fiindcă știu că nu pot să fac nimic fără Tine.”  Am intrat și m-a prins viața-n vâltoarea ei, și mi-au venit pe rând toate, și-ndrăgosteli de-o noapte, prietenii pe care n-aș vrea să le pierd, frustrări pe care n-am crezut c-am să le am, mi-a bătut la ușă iubirea și mi-a intrat în casă și m-am bucurat, Doamne, cum m-am bucurat. Ș-am început să uit să mă mai rog. Până azi, când am întors acasă și am peretele din camera mea scria: ”Și când nu pot să mă rog, iubesc mai mult”, ș-atunci am înțeles de unde-mi venea tot dorul de-a iubi ce-mi ieșea în cale, de unde avalanșa de drag de lume, de oameni, de muncă. Din neputința de a mă mai ruga. Și mă puneam noaptea-n pat și uitam să mulțumesc, dar, Doamne, cât te mai iubeam.

Astăzi am împlinit douăzeci de ani. Mă simt prinsă între recunoștința de-a fi și teama că timpul mușcă din mine. Timpul mă crește, mă-nvață, mă lovește și mă împinge câte-un pas către… nu știu cum să-i zic, că doare. Deunăzi, un unchi de-al mamei s-a sinucis. N-aș vrea să știu niciodată cum e să-ți stea viața-n gât și s-o sugrumi cu moarte. Am douăzeci de ani: mă trezesc în fiecare dimineață uitând ce vârstă am și râd în nas lumii.  Mă trezesc în fiecare dimineață încercând să-nvăț singura lecție care, la douăzeci de ani, mi se pare imposibil de-nțeles: că toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos. (Sf. Apostol Pavel).  La douăzeci de ani, când lumea pare că-i toată a ta, cum să-ți aduci aminte că tot ce trăiește pe pământ are-un sfârșit, că și tu ai să te termini într-o zi și că viața-i despre cât de bine ai știut să alegi pentru când va veni sfârșitul?

Astăzi am împlinit douăzeci de ani. Deasupra-i cerul și-n mine se leagănă cireși înfloriți.

 

http://www.catchy.ro/douazeci-s-atat/112800

wpid-img_211992895696259.jpeg

Scrisoare netrimisă către tata

 

Tată, îmi dă viața multe să trăiesc. Atât de multe încât, în fiecare noapte, când se lasă întunericul și merg la culcare, aprind lumina în mine să văd dacă s-a spart ceva. Știu că noi nu e facem declarații de dragoste, că noi nu rispim cuvinte pe ”te iubesc-uri” evidente, dar eu sunt fată, tati, și mie mi-e dor să-ți spun ce nu ți-am spus niciodată. Că te iubesc. Și știu că, de când am plecat la București te sun rar, dar dintre toți oamenii care-mi lipsesc, de tine mi-e cel mai dor.  

E luni seara, cade aprilul pe pământ și eu ascult Cat Stevens, Father and son. O să fiu eu băiatul pe care nu îl ai, și așa înainte să mă nasc, tu și mami, ați făcut liste numai cu nume de băieți pentru mine. Mă simt singură nu pentru că nu am oameni în jur, ci pentru că mi-aș dori să fiu la mine în dormitor, cu pereții mei plini de versuri din poezii, din Evanghelie și din Pink Floyd, cu tine.  Vorbind vrute și nevrute. Eu să-ți mai povestesc ce-am mai învățat, tu să mă mângâi pe cap și să-mi povestești istoria lumii-ntregi. Și să mă cerți că-s proastă și eu să-ți mulțumesc că numai datorită ție nu-s mai proastă decât sunt. Și să mă plâng că nu-mi ajunge doar o viața să învăț tot ce aș vrea să-nvăț. Ș-apoi să mă pupi și să-mi spui ce mare bucurie ți-a făcut Dumnezeu că mă ai. 

Toată copilăria mea te-am iubit cu teama că n-o să fiu niciodată suficient de bună și de inteligentă pentru ca tu să mă iubești înapoi. Toată copilăria mea te-am iubit cu dorul de a-ți spune asta. Și acum te iubesc cu aceeași teamă pentru că tu mi-ești atât de tată, iar eu nu știu să-ți fiu suficient de fiică. Pentru că zilele trecute mi-ai spus pentru prima oară că te-am dezamăgit și am simțit că se prăbușesc munți de tristețe în mine. Tată, cum să rămân Cătă de la șaptesprezece ani când Bucureștiul mă fură într-atât? când stă ispita după colț gata să mă înhațe? când cresc și mă-năsprește lumea? când tu nu mai ești lângă mine?

Mă întrebi de ce nu mai scriu. Nu mai scriu pentru că sunt fericită, iar când ești fericit, nu-ți vine să-ți dai în vileag fericirea Știm amândoi ce preț are fericirea și eu încep să-mi dau seama că n-am suficient curaj să renunț la ea ca să creez. Scrii despre fericire abia când n-o mai ai, în rest, n-o consumi în cuvinte. Stai în ea și aștepți să treacă, fiindcă știi că nu-i pentru totdeauna.

Nicio primăvară n-a fost la fel de frumoasă ca asta.   N-am fost niciodată îndrăgostită în luna aprilie, dar acum sunt, și nu m-aș mai întoarce niciodată la singurătatea în care credeam că mi-e atât de bine înainte.  Amândoi suntem doi singuratici, dar amândoi iubim ca nebunii. Cred, tati, că iubirea e singura cale spre mântuire. E sinfura care îmblânzește omul.  Când iubesc, semăn cu mama.

Mi-e frică. Mi-e frică de schimbare, mi-e frică de alegere, mi-e frică să nu mă irosesc, mi-e frică de tot timpul ăsta care trece și nu mai suntem împreună. Dar tu m-ai crescut băiată și nu m-ai lăsat niciodată să mă plâng, așa că și acum încerc să fiu băiată. Băiata ta căreia îi e dor, care plânge când îți scrie, pe care o doare primăvara, care se îndrăgostește, care citește romane de dragoste, care merge la teatru și suspină fără ca s-o vadă nimeni. Tati, nu-s deloc băiată. Sunt delicată. Sunt fată. Sunt femeie. Sunt fata ta și tu ești cel mai bun prieten al meu. Și abia aștept să vin săptămâna viitoare acasă să mergem la fermă și să-mi arăți ce cărți ți-ai mai luat.  Fiindcă tati, ești singurul bărbat care o să mă iubească nu pentru că sunt frumoasă, ci pentru că știu care au fost capitalele Imperiului Persan. 

    Uneori sunt tot ce tu nu ești, alteori sunt toată tu. De cele mai multe ori, nu știu cine sunt. Nu știu dacă ai să citești vreodată ce am scris, dar mulțumesc că sunt și că ești. Mi-e dor de tine.

f79d674e876f4232e79644aadd370435.jpg

Peronul morții

-Parcă n-aș vrea să ne trezim. Mi-e urât să trăiesc în lumea asta fără tine. Toată viața mea nu a fost decât o așteptare continuă. Când eram mică mi-era dor să fiu mare.  Halal dor al unei vârste netrăite pe care aș da-o  oricând la schimb ca să fiu iarăși copil. În adolescență n-am făcut decât să te visez.  Așteptam ca viața mea să înceapă. Așteptam să termin liceul. Așteptam iubirea. Așteptam ceva ce credeam că merit cu prisosință. Azi te am.  Doar că acum așteptarea e fragmentată în momente ale unei zile. Dimineața aștept să treacă despărțirea pentru ca să te revăd seara, să te strâng în brațe, să reînviu,  iar după-amiezile mele sunt o nesfârșită plictiseală într-o lume care mă obosește. Obsesc s-aștept noaptea pentru ca să te iubesc. N-ai vrea să dormim pentru totdeauna?

-Oricât te-aș iubi, nu, nu mi-ar plăcea să dormim pentru totdeauna. Mi-ar plăcea să ne iubim pentru totdeauna. Și să trăim. Dar tu trebuie să înțelegi că viața nu e făcută numai din iubire, că mai trebuie să muncim și să ne bucurăm de lumea asta. Merită să te trezești în fiecare zi ca să vezi cum răsare soarele, cum plâng norii, cum se mișcă întregul mecanism care pune lumea în funcțiune. Înțelegi?

-Ce plicticos ești. Merg să fac cafea.  Cât e ceasul?

-6 fără un sfert.

S-a ridicat molcom din patul unde ar fi vrut să-și îngroape existența, s-o acopere cu iubirea infinită a celui care, după atâta așteptare, venise să-și culce sufletul pe patul inimii ei.  Cu mișcări împrăștiate, puse un halat roșu pe ea, își strânse părul blond într-un coc dezordonat și-și aprinse o țigară. Apoi, cu o plictiseală infinită deschise geamul ca să respire aerul de primăvară.

-Sunt atât de fericită încât aș omorî o pasăre, să-i pun libertatea în cafeaua cu lapte ș-apoi s-o sorb cu guri mici.  Și fără să se gândească, începu să fredoneze cântecul Odată am ucis o vrabie, am tras cu praștia-n ea ș-am rănit-o… 

-Ești destul de ciudată și de tristă pentru o fată care merge la biserică în fiecare duminică.

-Ciudată eram și înainte să merg. Așa că m-am decis s-o fac. Măcar acolo îmi vine pofta să trăiesc…într-o altă lume.

-Nimic nu-ți poate aduce bucuria de a trăi în lumea în care ți-e dat deocamdată să trăiești?

-Dar îmi place să trăiesc. Stând în pat. Astfel nu văd oameni și dispare ispita de a-i urî. Ș-apoi în pat e un loc lipsit de păcat. Dorm și iubesc.

-Și faci dragoste, ceea ce-i un păcat.

-Da… Vezi tu, eu nu-nțeleg treaba asta. Până și noțiunea asta de ”a face dragoste”, pare să excludă păcatul. E ca și cum, cu mâinile tale, cu trupul tău, frămânți iubirea, o lași să iasă din tine, o modelezi.  Poate c-am să înțeleg mai târziu pe unde se ascunde păcatul. Oricum, aș putea să te iubesc o viață-ntreagă doar cu sufletul, dacă mi s-ar cere.

În dormitor mirosea puternic a cafea și a țigări. Era o cameră mică, scundă, ticsită de cărți și versuri scrise pe perete.

-Am citit ceva interesant într-o carte. Despre cât de frumos ne pregătește Dumnezeu să murim.  În fiecare seară mergem la culcare cu speranța unei noi dimineți. Ne culcăm liniștiți fără să ne temem pentru că știm că dimineața va fi iarăși viață. Murim în fiecare clipă pentru a ne naște în alta, adormim în fiecare noapte senini, fără a conștientiza că moartea, tâlhară de vieți, ar putea să ne fure somnul, să ni-l facă una cu ea. De ce nu ne putem gândi astfel și la adormirea veșnică?  Să sperăm, fără să avem nicio siguranță, că după întunericul morții urmează dimineața veșniciei? Moartea e la fiecare pas. Moartea e somnul pe care-l decizi în ce pat vrei să-l dormi cât încă ești treaz.  Nu că-i interesant?

El tăcea. Și n-ai fi putut să spui ce sorbea cu mai multă intensitate: fumul de țigară, sau pe ea din priviri.

-De ce taci?  De ce râzi? Dă-mi o țigară.

-Auzi… O întrebă el.

-Hm?

-Ce-ai face dacă ai ști că mâine e ziua morții?

-Ce să fac? Ce face orice om normal când pleacă într-o călătorie. Bagajul.

-Și ce ai pune în bagaj?

-Păi vezi tu, depinde. Înainte să mori, sufletul se golește pentru câteva ore. Te lasă să-l umpli cu ce vrei tu. La unii spațiul e mai mare, la alții, mai mic. Așa îți dai seama cât de mult ai trăit și…

-Și nu ți-e teamă?, că doară tu trăiești în pat cel mai mult, dormind, visând, fumând.

-Ei lasă, n-ai tu grijă. Că eu trăiesc dormind mai mult decât trăiesc alții călătorind. Și mă rog, aș începe să-mi fac sufletul bagaj. Mi-aș pune iubirea și faptele bune.

-Interesantă teorie.

-Da. Tu crezi că îți trebuie bilet când te duci să…?

-Să mori?

-Da… Că mă gândesc că până acolo iei trenul sau ceva… Până la urmă, a muri e totuna cu a călători, nu crezi? Ca să mori trebuie să ajungi undeva. Și până acolo, mergi în gara vieții ca să iei trenul morții când îți sună ceasul. Exact ca într-o călătorie.

-Ce-ar fi dacă un om, din greșeală, se urcă într-un tren al morții în loc de unul al vieții?

-Păi vezi, de asta zic că trebuie bilet. Ca să știe domnul controlor Dumnezeu pe cine, unde ia.  Și dacă ți-e dat să fii vreun amețit, ca dl. Goe, să-ți pierzi biletul, cine știe unde ajungi. De ce râzi?  Spune-mi!

-Nimic

 

-Va trebui să m-ajuți să-mi fac bagajul.

-Ce? Dar unde pleci?

-Am să-ți spun mâine.

-Dar spune-mi odată! Doar nu mă lași singură?

-Haaide, ți-am spus că vei afla mâine. Nici eu nu știu mare lucru. Mi s-a spus ca mâine dimineață  să fiu la gară.

-Intru să fac baie, spuse ea.

El își făcea bagajul. Dar nu știa ce ar trebui să ia. Ce-i trebuia mai mult acolo unde avea să ajungă. Ținu să-și bage biletul deasupra lucrurile pe care le îndesase. Ea îl privea sprijintă de ușă, cu părul ud și ochii-n lacrimi,  înfășurată-ntr-un prosop.

-Sunt chiar atât de greu de iubit de vrei să mă lași? De ce vrei să pleci?

-Ce tot spui? M-au trimis cei de la muncă. Sper ca în câteva zile să mă întorc.

-Dar tu nu înețelegi că eu am să mor în lipsa ta? Și nu de lipsa iubirii, ci de curiozitate că nu știu și nu vrei să-mi spui unde te duci. De ce ai pus doar un costum în valiză?  Știi foarte bine unde te trimit, dar mă minți.  Vin cu tine.

-Nu poți. Hai în pat. Mâine ai să mă conduci la gară, iar când am să mă întorc, o s-avem o viață-ntreagă să ne iubim.

 

-Trezește-te. E timpul.

-Nu poți să nu te duci?

-Tare-aș fi vrut. Hai, o să bem acolo o cafea.

Se ridică, își puse o pereche de blugi aruncați în mijocul camerei ș-un ticou larg. Își acoperi gropile adânci de dedesubtul ochilor cu o pereche de ochelari. Adormise plângând. Amândoi își aprinseră o țigară și porniră străini unul de altul, ținându-se totuși de mână.

-Din ce direcție vine trenul tău?

-Cred că din dreapta. Ți-e foame?

-Da. De tine.

Tăceau. Parcă n-ar fi avut ce să-și spună, atât de stânjenitoare era despărțirea. El pleca cu un tren care nu știa unde-l va duce, ea rămânea, așteptând un tren care nu se știe dacă avea să se întoarcă.

-Mă iubești?

-Te iubesc.

-Atunci ai să te-ntorci… nu?

-Sper.

-Cum, speri? Ce joc e ăsta? Ascultă bine, ăsta nu-i un tren ca cele despre care am vorbit ieri dimineață pentru că în gara asta n-au voie trenurile morții. În gara asta, dacă pleci, te și întorci, musai. Pentru că pe peronul ăsta am să te aștept eu. Dacă nu te întorci, n-am să mai vreau să-mi trăiesc viața decât pe peronul ăsta. Și dacă te întorci, oricum n-am să mai vreau să trăiesc dormind.  Te rog să nu-mi dovedești că mie chiar mi-e dat să trăiesc așteptând, ceva, orice. Trenuri, de pildă. Am să-nnebunesc, știi? Abia acum înțeleg. Abia acum înțeleg și sunt atât de fericită!, că viața îți dă toate motivele s-o trăiești. Sper să nu mă fi trezit prea târziu. Pentru că dacă am făcut-o… Mi-e frică! Uite, vine trenul tău. Ăsta e, nu?

-Ela, plec. Mă urc în trenul ăsta și nu-ți promit că am să mă întorc. Mai bine să știi de pe acum.  Tu te-ai trezit. A fost nevoie de zgomotul asurzitor al trenului pentru ca tu să înțelegi că viața merită trăită…

-Nu știi nimic! Vreau să trăiesc viața, dar vreau s-o fac cu tine, fără tine, puțin îmi pasă de viață, somn, moarte, orice..

– Roagă-te. Te iubesc astăzi, pe peronul ăsta, mai mult ca niciodată. E timpul…

-Stai… spune-mi, ce ai pus în bagaj?

-Credința și iubirea.

-Dar tu n-ai crezut niciodată….

-Amândoi ne-am trezit, Ela. E nevoie de câte un tren ca să ne amintim că în final, sfârșim călătorind iar biletul e credința.

Trenul îl înghiți, sunând huruitul morții.   Peronul era ticsit de oameni care odată ce se urcau în tren, deveneau suflete făcute bagaje. Un suflet ș-un bilet spre Judecată. Ș-alături de astfel de oameni, erau cei care rămâneau. Erau suferința și așteptarea întrupate.  Erau țipete mute și doruri ce se nășteau. Era peronul morții.

Ela își luă sufletul fărâmițat din piept și-l ținu în mână.  Se așeză pe o bancă de pe peronul morții. Un domn în vârstă stătea lângă ea.

-Credeți în Dumnezeu? Îl întrebă.

-Cred. E singura șansă să-mi revăd soția care s-a urcat cu multă vreme într-unul dintre aceste trenuri.

-De câți ani așteptați?

-Nouăsprezece.

-Și de atunci, ați mai trăit, ați mai iubit?

-Pe jumătate.

 

Urăsc gările și trenurile. Nu știi niciodată, intrând într-o gară, dacă ai să urci ș-ai să pleci pentru totdeauna, ș-ai să lași în urmă oameni care așteaptă la nesfârșit ca tu să te întorci. Nu simți cum fiecare peron miroase a dor incins și neîmplinit?  De azi am să-mi trăiesc viața pe un peron. Ca-n cartea lui Paler.  Fiecare clipă e clipa morții.

the-train-station-by-toshio-kishiyama-1391396392_b.jpg

iubește-mă tu când…

iubește-mă tu când eu uit să mă mai iubesc.
te rog, în zile ca astea în care de-atâta frig îngheață timpul,
iubește-mă tu când îți apar în prag cu părul împrăștiat,
în puloverele mele cu o mărime mai mare,
cu fața mea nedormită. te rog,
iubește-mă chiar și atunci când crezi
că-s un cub rubik ce nu poate fi rezolvat,
rătăcește-te cu mine prin mine când mă pierd de mine însămi.
iubește-mă tu când sunt o busolă cu acele stricate,
chiar dacă n-o să știu să-ți arăt calea corectă
și-o să fiu o călăuză proastă
ce n-o să știe să te ducă-n Zonă.
iubește-mă tu când plâng și iubește-mă tu să mă-nflorești,
să cresc ca floarea la soarele dragului tău de mine.
iubește-mă tu când eu mă detest și nu mă-ncape lumea
și-mi vine să m-ascund în scorburile tristeții.
Nu mă lasă căci dacă tu mă lași mă las și eu.
iubește-mă tu cu blugii mei largi de băiat și tricourile mele albe,
când parcă-s croită șui.
iubește-mă tu fiindcă la nunta mea nu vreau pantofi,
ci teniși. albi. cu șireturi murdare.
să se vadă că umblu prin mlaștinile din mine și nu m-ascund,
să se vadă că pașii mei miros a asfalt încins de atâta drum bătut
în lung și-n lat ca să mă caut.
iubește-mă tu când eu ies din mine și mă privesc
ca pe-un tablou din care a fugit arta
și-a rămăs un kitsch scârbos pe care nu pot să-l accept.
iubește-mă tu când dau cu mătura prin gânduri
și arunc gunoiul minții mele de nimic
care are impresia că nu știe nimic.
iubește-mă tu când nu știu să aprind aragazul
sau când vărs cafea pe el fiindcă mi-e somn.
adu-mi aminte că nu mă sparg ușor,
că nu-s din porțelan
și că pot să nasc furtuni așa cum nasc brize calde,
ca cele din vamă. și da,
iubește-mă tu când o să mergem în vama veche
și o să uit de mine într-atât încât să-mi amintești tu cine sunt.
iubește-mă tu în nopțile în care o să înmoi pernele-n lacrimi
fiindcă nu-mi ies scenele la actorie și mă deprimă
că nu înțeleg nimic din ce-i în jur.
iubește-mă că râd abia după zece minute la un banc
astfel încât cine nu mă știe mă ia de blondă.
iubește-mă tu pentru că știi că nu-s așa,
ci că pur și simplu glumele nu-s punctul meu forte.
iubește-mă tu când mă ții de mâna dreaptă
și îți dau drumul de fiecare dată când trecem pe lângă biserici,
să mă-nchin.
iubește-mă tu când eu uit s-o mai fac.
iubește-mă tu să pot să mă iubesc și eu.
16237537_1266487390072148_1498784837_n.jpg

Mamă, la oraș e foarte bine

Mamă, Bucureștiul nu-i un oraș. E orice altceva, dar nu un oraș. E o stare de spirit, o dragoste, o stație, o gară, un om, o stradă, o universitate, un drum, o mână de oameni cu care-l împarți. Și-i așa de bine când mă trezesc dimineața cu stomacul gol și sufletul plin de-atâta București, încât îmi vine să te sun să-ți spun că mi-i poftă de mor de o ciorbă de-a ta, că mi-i lehamite de sandwich-uri și că mi-e dor de tine.

Citiți textul întreg aici

15045738_1192512084136346_1880039860_n.jpg

Întârziere

Dacă iubirea noastră ar fi fost un ceas,
aș spune c-am ajuns târziu:
când se făcuse moarte-n timp.
Dac-ar fi fost un anotimp,
aș spune c-am ajuns toamna
și te-am găsit cu frunzele în părul alteia
și roua sărutării în alte buze prinsă.
Dac-ar fi fost o zi a săptămânii
aș spune c-am ajuns într-o luni…
dar tu m-așteptai duminică,
atunci când era liniște-n tine
și-ai fi putut să mă primești,
să-ți faci sufletul pat și să m-adormi
în așternuturile tale.
Dac-ar fi fost o dată din calendar
am ajuns într-un 29 februarie,
într-un an cu 365 de zile.
Dac-ar fi fost un tren,
aș zice c-am avut întârziere și tu
cu altul ai plecat spre nu știu unde…
Și zbor dac-ar fi fost,
mi-am învățat mult prea târziu aripile
să zboare către tine.

Adevărată de-ar fi fost, toate ceasurile lumii
ar fi ticăit același timp ca noi să prindem veșnicia
prin iubire.

ceas.jpg

Frica unei marionete

”…mami, eu câteodată mă trezesc noaptea și-mi cade un maldăr de gânduri pe suflet. Și mi-e frică. Și frica nu mă mai lasă să dorm….„

Mi-e teamă și nu-mi pare nimic mai prostesc decât să-ți fie teamă într-o singură viață în care ești marionetă la casa de păpuși a lui Dumnezeu. Mi-e teamă că într-o noapte am să adorm și am să dorm atât de profund că n-am să aud deșteptarea dimineții, că într-o zi lumea are să fie goală de mine și că n-am făcut suficient.

Da chiar, ai observat cât de frumos me pregătește Dumnezeu să murim? În fiecare seară mergem la culcare cu speranța unei noi dimineți. Ne culcăm liniștiți fără să ne temem pentru că știm că dimineața va fi iarăși viață. Murim în fiecare clipă pentru a ne naște în alta, adormim în fiecare noapte senini, fără a conștientiza că moartea, tâlhară de vieți, ar putea să ne fure somnul, să ni-l facă una cu ea. De ce nu ne putem gândi astfel și la adormirea veșnică?  Să sperăm fără să avem nicio siguranță că după întunericul morții urmează dimineața veșniciei? Moartea e la fiecare pas. Dar ce e moartea altceva decât suma tuturor deciizilor luate cât trăim?  Când ne naște viața, n-avem nicio putere în a decide unde să trăim. Nu ne alegem țara sau orașul, nici părinții, nici frații și surorile, nici prietenii. Dar când ne naște moartea, mergem unde am ales în timpul vieții. Or mie mi-e teamă. Groaznică-i teama de a nu ajunge la desăvârșire. Cumplit mi-e gândul că mă muncesc prea mult pentru grijile pământești și că nu-mi ridic privirea mult deasupra cerului senin.

Simt că n-am timp să-nvăț suficient, că nopțile nu-s făcute pentru somn, că dimineața vine prea târziu, că o singură decizie luată greșit schimbă întreg  traseul, că o singură clipă de neatenție poate fi o șansă scăpată printre degete și pierdută în van, că o viața nu-mi ajunge să iubesc.

Frica înseamnă necredință. Frica e pact cu întunericul. Frica e lipsa de nădejde în ceva mai presus de noi. Frica înseamnă să uiți că într-o lume atât de minuțios ticluită de mâini divine, te ține Dumnezeu pe genunchi și îți cântă-n suflet.  Ș-atâta timp cât auzi cântecul sfânt ce-ți cânta viața n-ai cum să calci atât de strâmb încât să-ți omori pasul ce are să te ducă pe scara iertării către Cer.

Și ce dacă o viață-ntreagă nu-mi ajunge să învăț tot ce-i de știut pe lume? Și ce are să fie dacă un suflet nu-mi ajunge să iubesc necuprinsul lumii? Și ce dacă am să calc strâmb și am să-mi scrântesc pasul și așa năpăstuit de teama că nu mă duce unde trebuie? Și ce dacă toate nopțile vieții mele n-or să-mi fie suficiente să-mi culc oboseala? Și ce dacă într-o dimineața am să uit să mă trezesc?

leap-of-faith_art